Căutând viaţa printre dărâmături

Pe un câmp înecat în praf şi ciulini, de la marginea Bucureştiului, şase câini şi instructorii lor se antrenează pentru unul dintre scenariile apocaliptice care pândesc zona: oraşul a fost grav lovit de cutremur, iar acum printre rămăşiţe de civilizaţie sunt căutaţi supravieţuitori. Ca loc de aplicaţie, un poligon militar situat la Ciolpani al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU).

Ca într-un joc, ca să ajungă la final, câinii trebuie să bată la pas tot acest labirint imposibil de piatră, cu linii şi forme ce se scurg fără nici o noimă în toate direcţiile şi acoperit pe părţi de buruienile din jur, care, revoltate de intruziunea betonului în mijlocul lor, încearcă să-şi recucerească teritoriile pierdute. Primul care se aventurează fără nici o teamă printre prefabricatele uriaşe, neglijent aruncate pe pământ ca nişte piese de puzzle, este Şpriţ. Câinele salvat din pumnii unui stăpân prea irascibil acum câţiva ani de fundaţie. Iute de picior, ca şi cineva care nu are timp de pierdut, se strecoară când agil, când nervos prin nişte crăpături prin care, probabil, nici măcar un copil mai micuţ nu ar putea trece, şi după ce găseşte "victima", rol jucat cu rândul de voluntari, îşi "strigă" nerăbdător victoria. Pe teren, într-o situaţie reală, aceasta ar însemna o persoană salvată la timp de un câine... comunitar.

ÎNCURAJĂRI PENTRU NIŞTE ÎNCEPĂTORI
Vin la rând Creţu şi Teta, alţi doi căţei, care trebuie să se descurce la fel de bine ca şi Şpriţ. Primul este un maidanez, pitic şi lăţos, care după blana pe care o poartă pe el nu a văzut prea recent foarfeca unui frizer, iar cu smocurile acelea de păr în ochi pare că nu poate să-şi găsească singur nici măcar drumul. Dar este doar o impresie, fiindcă trece şi el cu bine prin exerciţiu şi chiar mai rapid decât Şpriţ. Teta, ciobănescul malinois al celor de la IGSU, întrerupe însă desfăşurarea fluentă a evenimentului. Lătratul ei pare mai curând un junghi de tuse seacă, iar când vine vorba să intre în ruine este la fel de reţinută.

Exerciţiul este oprit în loc, pentru ca persoanele de la fundaţie să ceară explicaţii despre acest comportament. Cum unitatea ISU de la Ciolpani este singura de recuperare-salvare cu câini din ţară, iar examenul de atestat al dresorilor IGSU are loc peste doar două luni, există nişte semne de întrebare... Spre deosebire de Teta, Speedy, celălalt ciobănesc german al instituţiei, face suficientă gălăgie cât să acopere o sirenă de salvare pornită, dar spune şi el "pas" când trebuie să intre după "victime" în dărâmături.

"CASAŢI" CA PE DULAPURI
Această problemă, crede Cristian Anghel, unul dintre dresorii fundaţiei, se datorează unui cerc vicios: nu există câini de salvare, fiindcă nu există dresori specializaţi pe aşa ceva, iar aceştia nu îşi pot justifica prezenţa dacă nu există câini. "Când am ajuns prima oară aici, aveau trei câini, dintre care unul bătrân de 15 ani şi paralizat şi doi de 12 ani, din care unul, pare-mi-se, era orb.

Erau singurii câini care trebuiau să intervină în Bucureşti dacă se întâmpla să cadă blocurile cu bulină. Acum i-au «casat» ca pe dulapuri. Este trist, dar ăsta-i adevărul. Şi atunci, fiindcă nu există câini de salvare, nu există nici personal special pentru asta."

TIMPUL COSTĂ VIAŢĂ
În situaţiile reale pe teren, echipa de salvare-recuperare cu câini este urmată, îndeaproape, de o echipă de descarcerare şi una medicală, care, pe baza informaţiilor primite de la dresor şi câinele lui, acţionează la locul indicat. "După ce am marcat locul unde câinele m-a anunţat că a găsit ceva, am plecat mai departe, pentru că în blocul acela s-ar putea să fie «n» victime. Poate la câteva secunde, găsesc altă victimă, marchez şi iar plec mai departe", povesteşte Anghel.