Cu 20 de ani în urma SUA

Specialist de renume în SUA, în problemele şi integrarea în societate a persoanelor cu dizabilităţi, Richard Pimentel vorbeşte despre handicapurile societăţii româneşti.

LECŢIE DE VIAŢĂ - Despre handicap, cu Richard Pimentel

Specialist de renume în SUA, în problemele şi integrarea în societate a persoanelor cu dizabilităţi, Richard Pimentel vorbeşte despre handicapurile societăţii româneşti.

• Jurnalul Naţional: Domnule Pimentel, cum vedeţi România?

Richard Pimentel: România îmi aduce aminte de începuturile mele în America. Atunci când eram tânar am promovat o adevărată mişcare a oamenilor cu handicap. Pe atunci, în America, handicapaţii erau invizibili în societate, nu aveau nici locuri de muncă, dar se luptau pentru a le obţine. Aici, în România, am cunoscut o mulţime de ONG-uri şi de asociaţii care se ocupă de handicapaţi şi mi-am adus aminte de anii tinereţii, când încercam să fac acelaşi lucru în America. Am fost prezentat şi Autorităţii Naţionale a Persoanelor cu Handicap şi m-am bucurat pentru că mi-am făcut mulţi prieteni.

• Care ar fi diferenţele esenţiale între persoanele cu handicap din România şi cele din America?

În România, problemele persoanelor cu handicap se află abia la început. În America, ele au fost luate în seamă acum 40 de ani, însă România pare să recupereze repede întârzierile. Diferenţele cele mai mari le observ la accesul persoanelor cu diferite handicapuri la facilităţile de mişcare, de deplasare în spaţiu, începând de la rampele speciale de intrare în diferite clădiri şi până la accesul în mijloacele de transport. Alte diferenţe între America şi România există în educaţia şi în atitudinea societăţii faţă de handicapaţi. Aveţi şcoli speciale pentru ei, cu dascăli buni, dar, după ce ies din aceste şcoli, societatea nu le oferă prea multe posibilităţi de a-şi găsi un loc de muncă. Ştiu că nu e uşor, dar angajatorii ar trebui să ia mai mult în considerare problemele handicapaţilor, şi nu înţeleg de ce nu o fac. Şi persoanele cu handicap pot fi la fel de bune la locul de muncă, aşa cum sunt şi persoanele normale. În America, am luptat mult pentru asta. Şi acolo există încă o atitudine mai reţinută din partea patronilor faţă de handicapaţi. Dar, dacă ar fi să compar lucrurile, aş spune că România se află acum, la acest capitol, unde se afla America acum 20 de ani. Provocările cele mai mari pentru activitatea dumneavoastră vor fi în ceea ce priveşte angajarea persoanelor cu handicap şi accesul fizic al acestora la facilităţile specifice create pentru ele.

• Care ar fi cheia succesului în aplicarea unei strategii de integrare?

Ar fi trei chei. Prima se referă la procesul de educaţie al persoane-lor cu handicap, la studii, la integrarea prin muncă şi la integrarea elevilor şi studenţilor cu diferite handicapuri în rândurile celor normali. În acest fel, ei vor putea comunica mai bine unii cu ceilalţi, iar profesorii i-ar putea observa mai bine pe handicapaţi şi le-ar putea descoperi mai uşor aptitudinile. A doua cheie este o pregătire a angajatorilor pentru a comunica şi lucra mai bine cu persoanele cu handicap şi a le stimula aptitudinile, dându-le astfel posibilitatea de a obţine performanţe profesionale. Scepticismul angajatorului induce şi angajatului cu handicap neîncredere în el însuşi şi, în concluzie, acesta obţine, adesea, performanţe slabe. A treia cheie este provocarea de a dezvolta conceptul obişnuirii oamenilor normali cu cei cu handicap. Este o idee greşită aceea că handicapaţii pot să facă doar anumite lucruri, să presteze doar anumite munci specifice lor. În realitate, şi la ora actuală, un handicapat poate face orice face şi un om normal. Tehnologia din zilele noastre le oferă foarte multe posibilităţi. Să nu ne mirăm că, de pildă, o persoană nevăzătoare ar putea fi secretară într-un birou. Am văzut şi chelneri orbi, care serveau impecabil, memorând locul meselor şi comenzile clienţilor.

• Câtă importanţă au banii în toată această strategie?

Oh, uriaşă! Cel mai mare rol constă în crearea şi facilitarea accesului fizic al handicapaţilor la viaţa de zi cu zi. De pildă, prima lecţie pe care a învăţat-o America a fost aceea că e mai costisitor să echipezi o clădire veche cu astfel de facilită-ţi, decât să construieşti una nouă, cu toate acestea incluse în ea. Apoi, banii sunt importanţi pentru educaţia, tratamentele, programele de recuperare a persoanelor cu handicap şi, nu în ultimul rând, pentru programe de pregătire a societăţii pentru integrarea persoanelor cu handicap.

• Am auzit ceva şi despre soţia dumneavoastră? ...

Aaa, daa! A fost foarte bolnavă când era mică. Medicii şi asistenţii sociali au venit la mama sa şi i-au spus: “Copilul tău e retardat, nu va fi niciodată în stare să lucreze, nu va putea să-şi poarte de grijă. Dă-ne-o nouă, o vom duce într-o instituţie care va avea grijă de ea, iar tu nu vei mai avea probleme şi vei scăpa de o povară”. Soacra mea i-a refuzat: “Este copilul meu şi o să îl cresc eu. Nu va fi o povară pentru mine, nu va fi o retardată şi nici o dependentă”. Acum, soţia mea a jucat în mai multe seriale de televiziune, unul difuzat chiar pe HBO, a apărut în spectacole de televiziune şi în mai multe filme. Nu numai că nu a ieşit o retardată, ci este o actriţă. De comedie