Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am văzut pe Spynews un articol drăguţ. Era despre un anunţ făcut de un administrator de bloc, unul extrem de vigilent şi de îngrijorat, care atrăgea atenţia locatarilor să nu-i lase să intre pe ăia care sună la interfon şi spun că sunt de la deratizare. “Deja 4 (patru) hăndrălăi cât dulapul şi-au prezentat ofertele pentru deratizări”, sublinia încruntat administratorul. Adică nu l-am văzut că e încruntat, dar am putut să-mi dau seama, după îngrijorarea stilistică cu care a ţinut să precizeze şi cu litere, nu doar cu cifre, că un număr de 4 (patru) hăndrălăi ar putea îmbrăca haina mincinoasă de deratizator.
Chiar dacă sună ca preambulul unui film porno, eu ştiu cum e să-ţi sune 4 (patru) hăndrălăi cât dulapul la uşă şi să mai fii şi singură în casă, fără perspectiva că măcar mai târziu vine cineva şi te găseşte, fie chiar şi într-o baltă de sânge, să nu laşi să te anunţe mirosul de hoit după două săptămâni.
Sunt într-un an, pe 31 decembrie. Sunt singură. 4 (patru) hăndrălăi de etnie romă (Doamne, iartă-mă c-am notat acest detaliu discriminator!) îmi sună la uşă. Ţâr. Ţâr. Eu deschid ca o păpuşă. Fără să mă asigur, fără nici măcar o mănuşă (spun asta doar de dragul versificaţiei). Unul dintre cei 4 (patru) hăndrălăi cât dulapul îşi încordează trupul amorţit de alcool şi-şi bagă capul în holul de la intrare.
Nu ştiu dacă mai are sens să vă spun că deja mă vedeam ucisă cu bestialitate şi cu hoitu-mi spurcat aruncat de la etajul 9 drept în intersecţia unde stăteam. Cu moartea belindu-mi ochii cât pepenii de Dăbuleni, mai am şi tupeul să mă impun în faţa hăndrălăului şi să-i spun că n-am bani, ba chiar să-mi cer şi scuze pentru asta. Hăndrălăul vede că sunt singură şi insistă spunându-mi să-i dau cât cred eu de cuviinţă, dar ar fi bine să fie 10 lei (în banii de acum). Eu insist şi spun că n-am şi că-l aştept pe soţul meu (stăteam singură) să vină din moment în moment. Ceilalţi trei hăndrălăi se hlizeau dezinvolt la scenă iar eu acţionez ca Superman: acum ori niciodată. Îl împing pe hăndrălău, dacă puteţi să vă imaginaţi scena asta, el încearcă să-şi pună piciorul în pragul uşii, dar eu, mai agilă ca o felină (OH!), închid uşa şi mă baricadez cu toate yalele aflate în dotare. Îl învinsesem pe dobitoc, dar eram sleită de puteri, deşi scena nu durase mai mult de 40 de secunde. Simţeam cum mă scurg pe gresie, cam ca atunci când dinamitezi albia unui râu ca să-i schimbi cursul. Am dârdâit o oră încheiată, dar m-am învăţat minte. Să vedeţi!
Acum puţin timp mi-a sunat la uşă un deratizator adevărat, un tip foarte ok, care inspira încredere şi avea chiar şi ecuson, chiar dacă ştim cu toţii că şi ăsta poate fi fake-uit. Deşi i-am deschis uşa larg şi stăteam destul de departe de el, deşi uşa era dată de perete şi omul stătea la o distanţă apreciabilă de uşă, deşi între noi erau cam doi metri distanţă şi deşi vorbea extrem de politicos şi de afectat despre importanţa deratizării, deşi aproape că mă imploră să-l las să-mi dea în casă cu maglavais d-ăla, eu tot nu am încredere. Şi nu-l las.
Căci sunt vigilentă, exact ca administratorul acestui bloc. Foarte, sunt foarte vigilentă şi observ lucruri.
Acum, cu noul Cod Penal, aşa cum şi administratorul nostru a observat, foarte mulţi “hoţi şi pârnăiaşi” sunt “flămânzi şi liberi”. În virtutea acestui lucru, eu zic să nu mai deschidem niciodată nimănui, deoarece orice “aproape” al nostru e un potenţial hoţ şi pârnăiaş.
Mai ales că mai e şi vorba aia, “să n-ai încredere nici în mă-ta”. Sau ceva de genu’.
