Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cazul “olimpicei dispărute” scoate la iveală făţărnicia cu care societatea noastră tratează subiectul copiilor dispăruţi. ONG-uri care în viaţa lor nu au lipit măcar vreun afiş pentru vreun copil dispărut ies la înaintare şi fac declaraţii pompoase. Oameni care n-au fost până acum preocupaţi de soarta acestor copii ies pe sticla televizoarelor şi condamnă la nimereală, într-o isterie colectivă. Mulţimea a pus tunurile pe mănăstiri. Deşi, până acum, nu avem confirmarea oficială că fetiţa dispărută ar fi fost adăpostită în vreuna dintre ele. Ea a declarat că, în fiecare noapte din perioada în care a fost dispărută, ar fi dormit într-o altă mănăstire. În tot acest timp, poliţia făcea verificări în lăcaşurile de cult din zona Moldovei, însă nici atunci şi nici acum nu s-a confirmat că fata ar fi trecut pe acolo. Presupunând că acest copil dispărut a fost adăpostit, aşa cum spune el, într-o mănăstire, aveau cei de acolo obligaţia legală de a anunţa autorităţile?
Predarea bunurilor găsite
Dacă nu anunţi că ai găsit un portmoneu pe stradă, eşti pasibil de puşcărie. Conform art. 216 din vechiul Cod Penal, respectiv art. 243 din Noul Cod Penal, alin (1): “fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă”. Când e vorba de un bun material, legea este explicită.
Dacă găseşti, în schimb, un copil pe stradă şi-l duci acasă, fără să anunţi poliţia sau părinţii acestuia, nu păţeşti absolut nimic. Pentru că, în înţelepciunea lui, legiuitorul nu a prevăzut sancţiuni pentru astfel de situaţii, destul de frecvente în România.
Sorin S., un băieţel de 9 ani din Bistriţa Năsăud, a dispărut de acasă în mai 2003. Ajuns în Piteşti, a fost găzduit de o familie, vreme de 3 ani. În noiembrie 2006, copilul a fugit de la acea familie şi a fost victima unui accident rutier. La spital, poliţiştii au reuşit să-l identifice, anunţându-i apoi familia, care-şi pierduse speranţa că-l va revedea.
V. Ioan a dispărut în 2003 din judeţul Dolj. Avea 11 ani. Doi ani a cerşit în Bucureşti, la metrou, apoi s-a întors în Dolj şi a lucrat pe la stâne. Niciunul dintre ciobanii ce au slugărit copilul nu s-a gândit că acesta are poate nişte părinţii care plâng după el. Copilul s-a întors singur acasă în ianuarie 2007.
Cristian T. este din Buzău şi a dispărut de acasă în iunie 2003. Avea 11 ani. În decembrie 2006, copilul a revenit acasă, mărturisindu-le poliţiştilor că a fost la o familie din Galaţi, unde a lucrat la o fermă de struţi.
C. Ioan a fugit în februarie 1995 din Căminul Şcoală nr. 14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. În noiembrie 2005, Jurnalul Naţional publica fotografia şi datele acestui copil. Ciobanul la care Ioan muncea de zece an a citit ziarul şi abia atunci a anunţat poliţia. Copilul a fost găsit după zece ani de la dispariţie.
Ce facem cu ceilalţi?
În România, la fiecare 3 ore dispare câte un copil. În arhivele Poliţiei Române există peste 300 de cazuri de dispariţii vechi. Copii despre care părinţii lor nu mai ştiu nimic de ani de zile. Simon Andreea avea 9 ani şi a dispărut în decembrie 2005 din Miercurea Ciuc. În februarie 2007, Ghioca Elvira (9 ani) a dispărut din Berbeşti, judeţul Vâlcea. Nădăşan Siomona avea 8 ani şi a dispărut în iulie 2011 din Reghin. Motaş Adina avea 16 ani şi a dispărut în împrejurări suspecte, la 4 martie 2013, din Bârlad.
Cel mai probabil, ministrul de Interne nici n-a auzit de aceşti copii. Ei n-au fost subiect de breaking news şi nici n-au beneficiat de vreo celulă de criză. După cazul “olimpicei dispărute”, autorităţile trebuie însă să-şi reconsidere poziţia faţă de cazurile de minori dispăruţi. Trebuie să modifice legislaţia, astfel încât ea să-i protejeze pe aceşti copii. Şi trebuie să aloce Poliţiei Române resursele necesare, pentru a da fiecărui copil dispărut din România o şansă, cel puţin egală cu cea pe care avut-o Iulia!
