În vremea comuniştilor se striga Jos dictatura! Numai că Jos dictatura…fumătorilor! Despre suferinţele unui nefumător printre fumători la un Revelion de altădată

Revelion de acum 26 de ani. În care ies în evidenţă şi chinurile la care era supus un nefumător în regimul trecut. Legile cu privire la interzicerea fumatului în spaţiile publice au fost date în ultimii ani. Până atunci, cei care nu fumau, erau nevoiţi să suporte cu obidă „fumurilor” celor de altă orientare…tabagică. Aşa încât, minoritatea fumătoare suferea mult, mai ales de Revelion. Aşadar „Jos dictatura fumătorilor”! Era singura lozincă uzitată în timpul lui Ceauşescu, dar care se striga mai mult în glumă, cu toate că pentru cei care o rosteau, problema era una serioasă, numai că nu o recunoşteau de multe ori „pe faţă”, ci mai mult în gând, ca multe altele, de altfel. Revelioanele de înainte de 1989 erau perioada când se putea ca un nefumător să fie exilat printre fumători şi torturat cu fumul, uneori şi fumurile eliminate de aceştia din gros. Pe atunci se putea fuma în restaurant, direct la masă, sub nasul ospătarilor obedienţi sau clonţoşi, pentru că erau şi astfel de chelneri, atot-stăpânitori mai ales atunci când tăiau şi spânzurau cu alimentele care lipseau atât de mult românului de rând în comunism. Ne-a povestit despre un astfel de Revelion, petrecut chiar la cumpăna dintre 1988 şi 1989, pentru care a dat bani grei, Dumitru Grumăzescu, un cunoscut anticar din Iaşi. Care a renunţat la petrecere, din cauza fumătorilor, la ora 2.00.

Nu suporta fumul de Kent, ţigarete considerate atunci valută forte, de lux „În 1988 am făcut Revelionul la Salonul Alb, la restaurantul Traian. Priveam pe geam lungimea străzii Cuza-Vodă, unde pe partea dreaptă era Selectul. Un Revelion frumos la salonul alb, însă ghinionul meu a fost că am nimerit printre nişte fumători. Nu mi-a convenit atunci şi chiar pot să spun că, deşi a fost destul de frumos, pe la ora 2.00 am plecat împreună cu soţia mea pentru că nu am mai suportat fumul de ţigară. Nu se fumau Carpaţi, ci Kent, cel cu care deschideai toate uşile sau ţi le închidea. Era un fel de valută. M-am îmbrăcat într-un costum negru şi în nişte pantofi de lac, pe care îi folosesc şi acum. Ştiind că merg la Salonul alb, a trebuit să mă împopoţonez şi eu. Am mers cu o familie de profesori, el de matematică, ea de română. Nu era scump, din salariul meu modest, am plătit petrecerea atât pentru mine, cât şi pentru soţia mea şi cred că mi-au mai rămas şi bani de taxi, că nu era trăsură. Am găsit taxi. Mă cunoşteau cei de la Taxicom, altfel nu găseai. Când am plecat noi, la 2.00, oamenii nici gând să iasă de la petrecerea de Revelion. Noi am plecat din cauza fumului. De aceea am şi găsit taxi, că spre dimineaţa era mult mai greu. Se bătea lumea pe taxiuri.

Revelionul speranţelor

Petrecerea a început la ora 22.00, cu gustări, pe atunci mai greu găseai un ghiudem. Dar restaurantele făceau eforturi şi aduceau preparate destul de variate şi bune, nu erau chestiuni exotice, importate. Atunci aveam o vârstă, părul era mai bogat, de se uitai fetele după mine şi îmi admirau coafura. La petrecerea de la trecerea dintre ani, înspre 1989, eu nu eram cu sucuri, cu Brifcor, eram cu ceaiul. Am mâncat o friptură extraordinară de viţel într-un sos preparat cu ceapă prăjită, un gust excelent, şi mirosul când l-a adus era grozav. Şi n-au lipsit tradiţionalele sărmăluţe cu mămăliga asortată. Cu carne şi de porc şi de vită, fierte în unt. Plăcinte poale-n brâu. La poartă ne-a întâmpinat un majordom îmbrăcat ca un general, m-am dus treaz şi am plecat treaz, o vreme deşi am băut cognac. N-am stat mult, dar m-am distrat. Se spuneau bancuri, pe seama lui Ceauşescu, dar în şoaptă. Aveam multă speranţă în acea vreme a acelui Revelion, ultimul din comunism. Că se va schimba ceva, că ceva se va face”.