Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe fondul unei serioase crize politico-economice din Cehoslovacia (la rândul ei federație comunistă, membră a Tratatului de la Varşovia), în luna ianuarie 1968 preşedinte al acestui stat a devenit Alexander Dubček. Presiunea populară l-a obligat să lanseze un program de reforme interne de neconceput pentru un stat-satelit al Moscovei. Reformele, ce urmau a fi implementate sub conducerea Partidului Comunist, prevedeau inclusiv posibilitatea guvernării pluripartide şi libertatea sporită a mass-media. „Consecinţa aproape imediată a fost că în presa cehoslovacă au apărut critici la adresa politicilor URSS. Mai mult, au demarat discuţii privind constituirea unui nou partid politic de orientare social-democrată. Este lesne de înţeles că pentru conservatorii Partidului Comunist Cehoslovac şi pentru conducerea sovietică reprezentată de preşedintele Leonid Brejnev schimbările din Cehoslovacia erau inacceptabile”, remarca procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, autor al unor lucrări ce-au urmărit impactul evenimentelor de la Praga mai ales asupra românilor și României („Ruperea blestemului. Revoluția română din 1989” (Litera, 2024) și „Mineriada s-a născut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990” (Litera, 2025).
Ce înseamnă „Doctrina Brejnev”
„Critici vehemente cu privire la ce se întâmpla în Cehoslovacia - completa procurorul Ranco Pițu - au venit şi din partea altor state comuniste est-europene, mai precis Germania Democrată (RDG), Polonia, Ungaria şi Bulgaria”. Lupii moraliști… „Situaţia s-a agravat, iar în cursul anului 1968 s-au purtat negocieri între conducerea politică a Cehoslovaciei şi conducerile politice ale URSS, RDG, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei, negocieri prin intermediul cărora cele cinci state antireformiste şi-au exprimat totalul ataşament faţă de valorile marxist-leniniste. Mai grav, URSS şi-a declarat intenţia de a interveni militar împotriva oricărui stat membru al Tratatului de la Varşovia care ar urma să se abată de la politica oficială a blocului comunist, în ceea ce a devenit cunoscut ca «Doctrina Brejnev». După o serie de ultimatumuri în sensul stopării reformelor, neurmate de supunere din partea cehoslovacă, în noaptea de 20/21 august 1968, armatele celor cinci state enumerate mai sus au invadat Cehoslovacia, ocupând rapid Praga, marile oraşe şi obiectivele importante”.
Justificarea invaziei - scrisoarea-simulacru de la Moscova
Un atac fulger! „Principala strategie a invadatorilor a fost desantul aerian masiv, invazia fiind realizată cu minimum 5.000 de tancuri, aviaţie militară şi aproximativ 250.000 de oameni. Cu toate că preşedintele Alexander Dubček a ordonat ca armata cehoslovacă să nu riposteze (oricum, o eventuală ripostă era inutilă având în vedere forţa invadatorilor şi elementul surpriză), invazia a provocat sute de morţi şi răniţi de partea cehoslovacă. Foarte interesant este faptul că la Moscova, drept justificare a invaziei, a fost prezentată o «scrisoare» prin care cehoslovacii solicitau «asistenţă imediată, inclusiv militară», ca urmare a derapajelor de la ideologia comunistă. Partea aceasta cu ajutorul militar parcă sună cunoscut, nu-i aşa? Unde şi când am mai auzit o astfel de solicitare de ajutor frăţesc sovietic? Cumva la data de 23 decembrie 1989, în România? Cine a fost chemat în ajutor? Tot armata URSS. Cine a solicitat ajutorul? Tot nişte comunişti adevăraţi care aveau în inimi comunismul şi Kremlinul”.
De ce nu l-au eliminat rușii pe președintele Alexander Dubček
„Imediat după invazie - a urmat Cătălin Ranco Pițu -, preşedintele Alexander Dubček a fost dus la Moscova unde nu a fost lichidat sau înlăturat de la putere, fiind lăsat să se întoarcă în Cehoslovacia şi pentru o perioadă să-şi exercite funcţia de preşedinte, în schimbul angajamentului ferm de a renunţa la reforme. Opinia multor analişti este că probabil sovieticii au fost surprinşi de sprijinul acordat acestuia de poporul cehoslovac, astfel încât nu şi-au permis o eliminare rapidă. Totuşi, în aprilie 1969, Alexander Dubček a fost înlocuit la conducerea Cehoslovaciei cu Gustav Husak. Dubček a murit la 7 noiembrie 1992, în urma unui accident rutier, aşadar a trăit să vadă prăbuşirea URSS, survenită în 1991”.
O zi a rușinii
Ce se întâmpla în acest timp în România comunistă? „Nicolae Ceauşescu a condamnat vehement invadarea Cehoslovaciei, iar această atitudine a reprezentat indiscutabil momentul lui de glorie la nivel mondial. Practic, pentru prima dată în istoria Tratatului de la Varşovia, un dictat al Moscovei a generat o opoziţie deschisă din partea unui stat membru. Condamnarea invaziei de către preşedintele Ceauşescu a fost unanim aprobată de membrii Comitetului Central al PCR. Pentru data de 21 august 1968, la Bucureşti a fost anunţat un miting popular de susţinere a politicii oficiale referitoare la invazie. Nu a fost necesară mobilizarea pentru miting (fapt unicat în istoria comunismului autohton) şi aproximativ 100 000 de români s-au prezentat în faţa sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu a luat cuvântul şi, fără a citi un text anterior pregătit, a spus: «Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea din Europa, pentru soarta socialismului şi este o zi a ruşinii. Nu există nicio justificare şi nu există niciun motiv care să facă admisibilă, fie şi numai o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc. Niciun străin nu are dreptul de a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului»”.
Sinceritatea lui Ceaușescu
Cuvinte grele, îndrăznețe, dar ce l-a determinat pe Ceaușescu să reacționeze împotriva politicii Kremlinului? „S-a scris mult despre motivaţiile lui Ceauşescu pentru o astfel de poziţie făţiş antisovietică. Unii au opinat că Nicolae Ceauşescu a păcălit Occidentul, mimând nesupunerea faţă de Moscova, alţii au spus că dorinţa lui de independenţă faţă de unele politici sovietice a reprezentat un fenomen sincer. Au fost şi cei care au apreciat că pur şi simplu pe Ceauşescu l-a luat gura pe dinainte. Personal, consider că Nicolae Ceauşescu a fost sincer. Cât timp am analizat vastul material al Dosarului Revoluţiei din decembrie 1989, am avut posibilitatea să studiez inclusiv documente referitoare la fenomenul «Praga 1968» şi mi-am format convingerea cu privire la autenticitatea lui Ceauşescu în această problemă. Toate materialele studiate sugerează o veritabilă simpatie din partea lui Ceauşescu faţă de Alexander Dubček”.
Avertismentul României pentru Cehoslovacia
De altfel, în intervalul 15-17 august 1968, o delegaţie a României condusă de Ceauşescu efectuase o vizită oficială la Praga, în vederea semnării Tratatului de prietenie româno-cehoslovac. „Cu această ocazie au existat discuţii formale şi informale între cei doi şefi de stat, la una din ele Ceauşescu informându-l pe omologul său despre iminenţa invaziei. Mai mult, în cadrul unei conferinţe de presă televizate în direct, Ceauşescu le-a spus jurnaliştilor că din punctul lui de vedere acţiunea militară a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia este posibilă exclusiv ca urmare a unui atac militar venit din partea statelor imperialiste. Dovada clară a sincerităţii cu privire la invadarea Cehoslovaciei o constituie întreaga conduită a lui Nicolae Ceauşescu, şi implicit a statului român, ulterior invaziei”.
Mesajul de prevenire al britanicilor pentru România
Anume? „O primă măsură a fost luată prin intermediul Marii Adunări Naţionale, organism legislativ unicameral al României, care, la data de 22 august 1968, a decis ca orice prezenţă a trupelor străine aliate pe teritoriul ţării noastre să fie posibilă doar cu aprobarea prealabilă a organului suprem. În acest fel se dorea blocarea oricărei solicitări de «ajutor militar» din partea unei facţiuni interne. Nicolae Ceauşescu s-a temut profund că România urmează a fi invadată imediat după Cehoslovacia, în acest sens fiind avertizat de serviciile de informaţii interne, dar şi de cele ale unor state occidentale. Este documentat faptul că prin ambasada britanică din România a existat o avertizare clară, fiind avansată pentru invadarea ţării noastre data de 22 noiembrie 1968. Drept consecinţă, urgent au fost luate măsuri de apărare, decizia unanimă fiind de ripostă militară totală în caz de invazie”.
Gest de intimidare naiv: gărzi patriotice în fața Ambasadei URSS
Aveam forța și mijloacele să rezistăm tăvălugului rusesc? „Au fost alarmate toate unităţile militare şi s-au masat numeroase efective militare la graniţa cu URSS. Protecţia antiaeriană a tuturor aeroporturilor (în special Otopeni şi Băneasa) a fost suplimentată pentru a stopa orice desant aerian în preajma acestor obiective. La rândul ei, Securitatea a fost alarmată şi a primit misiunea de a acţiona împotriva colaboratorilor serviciilor secrete sovietice. Totodată, s-a hotărât modificarea doctrinei militare a României trecându-se la doctrina războiului întregului popor.” Cum? „Au fost înfiinţate Gărzile Patriotice, iar la data de 23 august (ziua naţională a României comuniste), efectivele acestei formaţiuni paramilitare au defilat ostentativ prin faţa Ambasadei URSS din Bucureşti. La scurt timp, Marele Stat Major al Armatei a elaborat «Concepţia şi metodele luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat», fiind astfel puse bazele luptei de rezistenţă”.
Întâlnirea de la Vrsec (Tito-Ceaușescu)
Reacții dinspre Vest? „Regimul de la Bucureşti s-a bucurat brusc de sprijinul întregului Occident; multe ţări occidentale au aclamat conduita lui Ceauşescu, angajându-se pentru acordarea de sprijin în caz de invadare a României. La rândul ei, China şi-a manifestat totalul sprijin pentru ţara noastră. La trei zile după invazia Cehoslovaciei, Nicolae Ceauşescu şi preşedintele iugoslav Iosif Broz Tito s-au întâlnit la Vrsec (oraş situat la graniţa cu Iugoslavia) pentru a pune bazele unei colaborări militare comune împotriva URSS. Celebrul Tito era cunoscut ca un vechi şi foarte eficient opozant al Moscovei, iar Ceauşescu, în noua conjunctură, avea nevoie de sprijin din partea iugoslavă, sprijin pe care l-a obţinut imediat, deoarece şi iugoslavii aveau nevoie de aliaţi împotriva sovieticilor. Organizarea militară a Iugoslaviei a fost studiată în detaliu la Bucureşti, fiind implementate multe concepte de la ţara vecină. Prietenia dintre Ceauşescu şi Tito a fost reală şi a durat până la moartea celui din urmă, în anul 1980”.
Învoiala cu iugoslavii
Istoricul şi cercetătorul Ionuţ Mircea Marcu consemna, la rândul lui, în revista „Historia”, sub titlul „A fost România aproape de o invazie sovietică în 1968?”: „În timp ce Marea Adunare Naţională vota prin decret poziţia oficială a României cu privire la evenimentele din Cehoslovacia în şedinţă extraordinară, la Bucureşti soseau informaţii cu privire la o iminentă invazie din partea Ungariei, Bulgariei şi URSS. Interesat de ipoteza refugierii pe teritoriul iugoslav, de unde, în cazul unei invazii, să conducă rezistența naţională, Ceauşescu s-a întâlnit pe 24 august cu Tito. Tito l-a asigurat că se poate retrage oricând pe teritoriul iugoslav, cu condiţia să o facă fără trupe înarmate. Situaţia lui Ceauşescu era complicată. După unele date ale Securităţii, la graniţele României cu Uniunea Sovietică fuseseră masaţi 235.000 de soldaţi aparţinând Comandamentelor Odessa, Lvov şi Kiev. În dreptul gurilor Dunării şi al litoralului românesc al Mării Negre staţionau nave ale flotei sovietice”.
Sprijin (declarativ) american: „Nu asmuţiţi câinii războiului!”
Tot aici: „Dean Rusk, şeful Departamentului de Stat, i-a înmânat o notă lui Anatoli Dorînin, ambasadorul sovietic la Washington, prin care cerea să nu se invadeze România, întrucât consecinţele vor fi impredictibile. În onoarea zilei de 23 august, Zhou Enlai a afirmat că România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez. Corneliu Mănescu, reprezentantul României la ONU, i-a cerut reprezentantului american, George Bol, ajutor din partea guvernului SUA, în sensul unei declaraţii din partea preşedintelui american. În acest sens, preşedintele Johnson a declarat: «Nu asmuţiţi câinii războiului!». În interiorul forţelor sovietice şi al statelor membre ale Pactului de la Varşovia care participaseră la invadarea Cehoslovaciei era larg răspândită ideea că România va fi invadată şi ea. Ceauşescu se pare că vedea invadarea Cehoslovaciei ca un prim pas, ce ar fi fost urmat de o invadare a României. Ceauşescu a luat o serie de măsuri care ar fi complicat o posibilă invazie în România. În primul rând, a înfiinţat Gărzile Patriotice. În al doilea rând, pe 13 noiembrie Marea Adunare Naţională a votat o lege privitoare la pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, introducând obligativitatea urmării de cursuri de pregătire militară pentru toţi elevii”.
Dezamorsare de formă
Mai mult: „Securitatea a analizat modul în care se desfăşurase invadarea Cehoslovaciei pentru a anula posibilitatea repetării unui asemenea scenariu şi în România. Aeroporturile au fost puse sub pază strictă, iar numărul turiştilor sovietici a fost atent monitorizat (…) Administraţia Johnson lua în serios posibilitatea unei intervenţii în România, de vreme ce consilierul preşedintelui a întocmit un proiect al unei declaraţii care condamna presupusa invazie (…) Informaţiile venite din Occident nu erau deloc încurajatoare pentru România (…) Tensiunea dintre România şi celelalte state din blocul comunist s-a redus însă constant. Întrunirea Comitetului Executiv de pe 25 august a avut ca subiect de discuţie mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor maghiare din estul Ungariei, dar şi ale diviziilor sovietice din RSS Moldovenească. În aceeaşi zi a avut loc întâlnirea dintre Ceauşescu şi ambasadorul sovietic la Bucureşti, Basov. După această dată, tonul propagandei româneşti a devenit semnificativ mai blând când se referea la acţiunile Moscovei”.
Cu frica-n sân
Până la urmă, România nu a fost invadată… Din nou procurorul Ranco Pițu: „Pe de o parte, toate cele mai sus-menţionate au constituit un motiv serios de a nu declanşa invazia. Apoi, reacţia de solidarizare sinceră a întregului popor român cu Nicolae Ceauşescu a fost un fenomen care nu putea fi ignorat. Nu în ultimul rând, atitudinea lui Ceauşescu s-a schimbat treptat, vehemenţa acestuia s-a diminuat, iar relaţiile dintre România şi URSS au revenit în limitele unei aparente normalităţi. Ce nu s-a schimbat a fost teama constantă a lui Nicolae Ceauşescu de a nu fi eliminat de sovietici, teamă care nu l-a părăsit toată viaţa”. Și pe bună dreptate, doar a murit împușcat de mâna lungă a Moscovei… „Consecinţa fricii a fost că armata noastră a fost în permanenţă pregătită inclusiv pentru o ripostă împotriva sovieticilor. În timpul regimului Ceauşescu nu s-a permis niciodată pătrunderea trupelor sovietice pentru exerciţii militare comune, aşa cum a fost cazul altor state est-europene. Securitatea a primit directiva de a acţiona împotriva colaboratorilor sovietici de pe teritoriul României”.
Epurarea filosovieticilor din România
Ce demersuri au fost concretizate împotriva colaboratorilor sovietici? „Departamentul anti-KGB din cadrul unităţii de contrainformaţii 0110 aparţinând DSS a dobândit prioritate în comparaţie cu celelalte departamente. În acelaşi timp, a început o campanie de eliminare din structurile centrale de partid şi de stat a elementelor filosovietice. Consecinţa acestor politici a fost că, în timp, s-a reuşit deconspirarea multor colaboratori ai sovieticilor, mai ales a colaboratorilor GRU din armată. O atenţie contrainformativă deosebită li s-a acordat şi consilierilor sovietici aflaţi în România. Aşadar, între regimul Ceauşescu şi URSS a existat o tensiune permanentă, mai mult sau mai puţin la vedere. La Kremlin, desigur, erau cunoscute strategiile regimului de la Bucureşti, iar această realitate nu putea rămâne fără consecinţe”.
Lovitura de stat și eliminarea lui Ceaușescu
Aproape de concluzie: „În timpul cercetărilor efectuate în Dosarul Revoluţiei am avut ocazia să discut formal şi informal cu mulţi militari din structurile interne de informaţii (atât de la Armată cât şi de la DSS-0110), cu trei miniştri ai Apărării, cu militari care au deţinut funcţii la vârf, dar şi cu anumiţi membri importanţi din structurile administraţiei Ceauşescu”. Și? „Toţi au relatat că, începând cu vara anului 1968, România a fost tratată de URSS ca potenţial stat ostil. Aşa stând lucrurile, la Moscova au fost elaborate şi actualizate planuri militare concrete de ocupare a României, fiind concepute şi planuri de răsturnare de la putere a lui Nicolae Ceauşescu, prin intermediul unei lovituri de stat militare. Acțiune care avea să fie întreprinsă cu succes în iarna anului 1989”.
20-21 august 1968 reprezintă data în care URSS a dispus invadarea Cehoslovaciei și înăbușirea în sânge a manifestațiilor din Praga.
57 de ani s-au scurs de la invadarea Cehoslovaciei, moment de cotitură în istoria României.
137 de morți și 500 de răniți grav - bilanțul negru al invadării Cehoslovaciei.
„Nicolae Ceauşescu a condamnat vehement invadarea Cehoslovaciei, iar această atitudine a reprezentat indiscutabil momentul lui de glorie la nivel mondial”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
250.000 de soldați (ruși, unguri, germani, polonezi și bulgari) au invadat Cehoslovacia în august 1968.
„Ceauşescu s-a temut profund că România urmează a fi invadată imediat după Cehoslovacia. Prin ambasada britanică din România a existat o avertizare clară, fiind avansată pentru invadarea ţării noastre data de 22 noiembrie 1968”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
„Începând cu vara anului 1968, România a fost tratată de URSS ca potenţial stat ostil”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
„La Moscova au fost actualizate planuri militare de ocupare a României, fiind concepute şi planuri de răsturnare de la putere a lui Ceauşescu, prin intermediul unei lovituri de stat militare. Acțiune care avea să fie întreprinsă cu succes în 1989”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
Explicații foto:
1. Tancuri rusești în inima Pragăi (august 1968).
2. Soldați și tancuri prinși în mijlocul mulțimii - Primăvara (spulberată) de la Praga.
3. Protestatari cehoslovaci (1968).
4. Cu mâinile curate în fața tăvălugului comunist (Praga, 1968).
5. Alexandru Dubček, președinte al Cehoslovaciei în 1968.
6. Sigla Pactului de la Varșovia.
7. Nicolae Ceaușescu s-a întâlnit de mai multe ori cu președintele Iugoslaviei, I.B. Tito, după invadarea Cehoslovaciei (aici, vizita liderului român la Belgrad, 1973).
8. Baie de mulțime a lui Ceaușescu la Baia Mare, la un an după înăbușirea „Primăverii de la Praga”.
9. Cehoslovacia s-a destrămat în 1989.
10. La 21 de ani după invadarea Cehoslovaciei și refuzul României de a se alătura armatelor coordonate de URSS, Ceaușescu era eliminat și înlocuit de ruși cu un politician fidel Moscovei (Ion Iliescu).
Citește pe Antena3.ro
