Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anul 1984, în România socialistă se ajunsese la o situație asemănătoare cu cea din romanul vestit al lui George Orwell. Cultul personalității ”conducătorului” și al soaței sale atinsese cote absurde, lipsurile materiale de tot felul creșteau de la o lună la alta, Securitatea veghea informativ tot poporul, să nu se cârtească prea tare. Atunci, un grup de ofițeri pro-sovietici, combinat cu o aripă a ”activului de partid” a încercat să-l bușească pe ”geniul Carpaților” după modelul loviturii aplicate de Brejnev lui Hrușciov. Într-o manieră curat românească, de inițiativa lor s-a ales praful.
Încă de la 68
Ceaușescu își manifestase de pe la începutul domniei lui sforăitoare dorințe de independență față de ”marele frate”, URSS. Tovarășii de la Moscova l-au considerat un adversar beningn, dovadă că nu l-au dat de-a berbeleacul, ca pe cehoslovacul Alexandr Dubcek. Totuși, în eventualitatea în care le-ar fi pus în pericol interesele economice sau ar fi degenerat pe o ”linie capitalistă” , au încurajat în interiorul României o opoziție discretă, formată în mare parte din militari care aveau, în genere, ca element comun, studii făcute în URSS. Parte dintre ei se întorseseră de acolo și cu neveste cetățeni sovietici, deci ar fi fost firesc să țină legătura cu ”diplomații” URSS aflați la post în România. Un om pe care l-am cunoscut, generalul maior Ștefan Kostyal, care avea datele de mai sus, a aruncat o piatră de încercare în 1970. Avea și o antipatie personală față de Ceaușescu, care îi fusese șef în anii 50 la Direcția Politică Superioară a Armatei. Ștefan Kostyal, a încercat o mișcare pe față chiar în anul în care popularitatea lui Nicolae Ceaușescu ajunsese la apogeu. A protestat public față de cultul personalității scorniceșteanului, care începuse să se manifeste, față de distanțarea în politica externă față de blocul comunist și și-a depus carnetul de partid. Reacția regimului a fost promptă. A fost degradat până la simplu soldat și surghiunit la Curtea de Argeș ca funcționar la o fabrică de cherestea. Gestul lui nu a produs solidarizări sau măcar cutremure de intensitate mică în aparatul de partid sau în structurile statului.
Corul nemulțumiților
După 1971, Nicolae Ceaușescu și-a dat arama pe față. A adoptat modelul nord-coreean de cult al personalității, a început să-și pună în aplicare gândirea economică megalomanic-dezastroasă și, nu în ultimul rând, să scape de oricine gândea relativ altfel decât el din conducerea PCR. Printre victime s-au numărat tocmai “lupii tineri” de partid care-l ajutaseră să-și consolideze puterea în detrimentul dejiștilor pe care-i moștenise. Ei au fost înlocuiți progresiv de către rubedenii, yesmani, prostănaci supuși, simple curele de transmisie. Unul după altul, au fost marginalizați Virgil Trofin, Vasile Patilineț, Ion Iliescu, Cornel Burtică, ”vedete” ale partidului la sfârșitul anilor 60. Și în structurile militare, Ceaușescu rotea oameni la greu, temându-se de trădare. Încet-încet s-au format niște ”coruri reunite” ale nemulțumiților, oameni proveniți din structurile de partid și cele de apărare, care se reuneau sporadic prin reprezentanți, mai mult pentru a bârfi despre ce le făcuse ”marele cârmaci”. Structura uniunii de rapsozi era eterogenă, de la staliniști și sovietofili, până la ”reformiști” sau ”comuniști liberali”. Treaba a devenit ceva mai serioasă în 1982, după ce Nicolae Ceaușescu l-a pensionat forțat pe generalul Ion Ioniță, ministru al apărării vreme de 10 ani (1966-1976) și viceprim-ministru până la tragerea pe linie moartă de tot. Acesta, un tip ambițios, a încercat să structureze în jurul său un grup de militari în rezervă sau activi. Printre pilonii ”grupului militar” se aflau ”marinarii” Anton Bejan, Radu Nicolae sau Emil Cico-Dumitrescu, generalii Stefan Kostyal, Nicolae Militaru, Dumitru Pletos. O perioadă au pus la cale tot felul de planuri fantasmagorice, cum ar fi tranchilizarea cuplului dictatorial și a apropiților lor cu niște arme speciale aduse de Vasile Patilineț (în acea perioadă ambasador la Ankara), cumpărate pe banii lui Ion Raţiu. În 1984, același Vasile Patilineț a murit suspect în Turcia, când un camion a dat peste mașina ambasadei române.
Lovitura eşuată
Generalul Ştefan Kostyal văzuse că în 1977, imediat după cutremur, aparatul PCR parcă paralizase, aşteptând o reacţie de la Nicolae Ceauşescu, aflat într-o vizită în Nigeria. El i-a sugerat lui Ioniță să treacă la acțiune atunci când Ceaușescu se afla peste hotare, mizând pe faptul că Securitatea și apropiații lui Ceaușescu din partid vor intra în degringoladă fără șef. Ioniță și Kostyal au contactat mai mulți generali activi, printre care Ion Hortopan, comandantul unei mari unități de blindate. Planul era relativ simplu. În octombrie 1984, în timp ce Nicolae și Elena Ceaușescu urmau să facă o vizită în RFG timp de 4 zile, blindatele lui Hortopan trebuiau să înconjoare clădirea CC al PCR, iar un grup de ofițeri urma să-i aresteze pe Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Ion Dincă și ceilalți șefi de partid fideli lui Ceaușescu. Puterea urma să fie preluată tranzitoriu de către militari, care urmau să o predea aripii dizidente din partid care-l avea în frunte pe Ion Iliescu. Până la urmă, s-a ales praful de toată combinația. Mai întâi, lovitura a fost amânată pentru aprilie 1985, când Ceaușescu pleca în altă vizită, mai lungă, în Canada, pe motiv că trebuiau anunțați despre complot și tovarășii sovietici. Generalul Kostyal și-a asumat rolul de mesager și a avut mai multe întâlniri cu vectori ai GRU atât la sediul Aeroflot cât și la ambasada sovietică. Rușii doar au luat act despre ce urma să se petreacă, nu au promis nici sprijin direct dar nici nu au încercat în vreun fel să împiedice mișcarea. Iată ce s-a petrecut, după cum mi-a declarat Ștefan Kostyal în urmă cu ceva timp:”Ceaușescu era în Canada, eu așteptam să trec la acțiune. În ultimul moment, unitatea lui Hortopan a fost trimisă la munci agricole. Nu a mai venit niciun semnal, parcă toți vitejii intraseră în pământ. M-am perpelit toată noaptea de furie, mă făcusem de râs, îi anunțasem pe sovietici că la data de și ora de o să trecem la acțiune.”
Trădarea
Cineva îi turnase pe complotiști. Imediat după întoarcerea lui Ceaușescu, Ion Ioniță a fost chemat la CC al PCR și Emil Bobu i-a spus sec să-și bage mințile-n cap. Ioniță a murit în urma unui cancer galopant în 1987. Generalul Kostyal a fost arestat și condamnat printr-o făcătură pentru deținere ilegală de valută (avea acasă câteva copeici sovietice) și furt de curent electric. Căpitanul de marină Radu Nicolae a ajuns și el la închisoare.
Genralul Kostyal îl bănuia pe Virgil Măgureanu, omul de legătură între gruparea militarilor și Ion Iliescu că a sifonat despre tentativa de puci. Tot el susținea că generalul Nicolae Militaru ar fi dat prea multe amănunte despre complot atunci când a fost chemat la Securitate. Și generalul Ion Hortopan poate fi bănuit că a dat în vileag ce urma să se întâmple. El nu numai că a rămas pe funcție, dar a și avut un rol cheie în represiunea din București, pe 21 decembrie 1989.
Mărturia
Iată ce a declarat despre complot comandorul Anton Bejan, ultimul ”conjurat” aflat în viață.
Rep: Cum a fost treaba cu conspirația?
A.B.: Complotul a fost inițiat de Ion Ioniță și Vasile Patilineț. A fost o gravă eroare că nu am reușit să mizăm pe elementul-surpriză. Am greșit că am implicat prea multe persoane și că am avut contacte mult prea vizibile cu sovieticii. Eu aveam contact direct cu Kostyal, care era om de acțiune. Căpitanul Nicolae Radu era un palavragiu groaznic, spunea cui apuca despre cum o să-l dea jos pe Ceaușescu. El luase legătura și cum Măgurenu și cu Iliescu. Eu cred că Măgureanu s-a gândit să iasă bine orice s-ar fi întâmplat și de aia a făcut un joc dublu. Am atras atenția Securității și s-a ales praful.
Rep: Știu că și dvs aveați legături directe cu sovieticii...
A.B.: Da, eram prieten cu consulul sovietic din Constanța, Krubleak, mă invita la cocktail-uri sau să luăm ceaiul. Krubleak a fost înaintat la București, ne vizitam și aici. Rușii nu au prea vrut să se bage. Pe mine mă rugase Nicolae Militaru să îi fac legătura cu Krubleak și sovieticul nu a vrut să-l primească. Eu îi informasem pe ruși despre existența grupului, dar ei nu au vrut să se bage direct.
Rep: Dvs personal știați de existența ”grupului Iliescu”, ca parte a conspirației?
A.B.: Da știam că există și consideram încă de atunci că Ion Iliescu e cel mai potrivit să preia conducerea. Trebuia un civil care să cunoasă mecanismele de funcționare ale statului. Totuși Iliescu era foarte prudent.
