Isihasmul, liniştire interioară prin rugăciune

Biserica Ortodoxă i-a dedicat Sfântului Grigore Palama (1296-1359) cea de-a doua du­mi­ni­că din Postul Mare. Când îi evocăm personalitatea şi viaţa, ne gândim totdeauna şi la isihasm, practică a rugăciunii ne­în­trerupte în linişte, adică "isihie" (limba greacă).

De la isihie vine şi numele de isihast, adică acel călugăr care preferă viaţa singuratică spre a se ruga mult, în tăcere. La origine, cuvântul "hesyhast" desemna eremitul, monahul din singurătate, diferit de cei din mănăstiri. Isihasmul este lucrarea tainică de curăţire de patimi a creştinilor ortodocşi, având în centrul ei repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus - "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" - şi dorinţa de liniştire interioară. Dar a practica această rugăciune necesită îndrumare duhovnicească din partea unui părinte care o cunoaşte. Dacă în vechime era mai uşor de găsit un astfel de bătrân, un avva îmbunătăţit interior, acum este mai dificil, deşi nu imposibil. În schimb, avem scrieri destule despre isihasm, între acestea cele ale Sfântului Dionisie Areopagi­tul şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, dar şi ale Sfântului Grigore Palama. În vremea Sf. Grigore s-a iscat o mare dispută pe tema isihasmului, cel care a creat-o fiind călugărul Varlaam din Calabria, un teolog aflat sub influenţa teologiei scolastice apusene, care batjocorea şi ironiza diferite aspecte ale mişcării isihaste (Harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate) şi ale practicii rugăciunii. În sprijinul isihaştilor s-a ridicat Sf. Grigore Palama, bun cunoscător al practicii isihaste, el însuşi monah isihast în Muntele Athos.

Atât el, cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare".

"Isihastul, în sensul adevărat al termenului, nu este cel care vieţuieşte trupeşte în pustie, ci acela care călătoreşte lăuntric în propria-i inimă. Nu este cel care s-a separat fizic de alţii închizându-şi uşa chiliei, ci acela care «s-a reîntors înăuntrul său» închizând uşa minţii. «Şi-a venit în sine», spune Sfântul Evanghelist Luca (15,17) despre fiul risipitor. Este exact ceea ce face isihastul", scrie Episcopul Kalistos Warre, un învăţător în ale isihiei mai aproape de zilele noastre.  Dacă numai călugării pot practica isihia, oamenilor din lume ce le rămâne? Doar zgomotul infernal al convieţuirii în societate? Se pare că nu este chiar aşa. Sf. Grigorie Palama spune că rugăciunea neîntreruptă este posibilă pentru orice creştin, el însuşi a fost ales episcop şi a trăit ultima parte a vieţii în mijlocul cetăţii.