Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mama FNI a devenit o ţărancă obişnuită. Trăieşte retrasă într-un sat de lângă Sibiu, creşte găini, cultivă legume şi scrie cărţi.
A intrat în afacerea FNI şi a ieşit din viaţa publică pe uşa din dos, făcând ani buni de puşcărie din cauza ingineriei financiare care a găurit buzunarele a sute de mii de români. Ioana Maria Vlas, o femeie cu o minte ageră şi spirit enciclopedic, este mulţumită de viaţa ei, cea de acum, dar se bucură atunci când “îşi poate pune rotiţele în funcţiune”. A rămas un personaj care fascinează.
“Eu sunt acum un ţăran obişnuit din Nou Român, cu parţial activităţi intelectuale, nemărturisite, în principal cu activităţi practice şi... zău că e bine aşa!” Acestea au fost ultimele cuvinte “oficiale” pe care ni le-a spus doamna Ioana Maria Vlas, după ce petrecusem aproape o zi în “cetatea” sa din satul Nou Român, de lângă Sibiu.
Nu am cunoscut-o înainte, nici înainte de… evenimentele istorice. Aşa că pentru mine a fost o apariţie proaspătă.
Ne-a primit cu braţele deschise, la propriu, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat obrajii, de parcă ne ştiam de când lumea. Sau, poate, pentru că veneam din lumea aceea pe care a părăsit-o de câţiva ani şi de care, de fapt, nu-i este dor deloc. Doar din când în când, câte o poveste spusă jurnaliştilor îi mai peticeşte legăturile cu Bucureştii. Înţelegem de ce: “Aici, dacă îmi zâmbeşte un om, ştiu că aşa a simţit nevoia să facă. Acolo, când îmi zâmbea cineva, întotdeauna mă întrebam ce vrea de la mine”. Dar până la poveştile de altădată, Ioan Maria Vlas ne-a plimbat prin prezentul ei.
Ca să ajungi în Nou Român trebuie să treci Oltul, un lac de acumulare şi să ocoleşti câteva dealuri. Din sat, din curtea sa, se văd munţii Făgăraş. Peisajul este ireal de frumos, lăsat acolo, parcă, spre mângâierea sufletelor încercate. Gospodăria este una ridicată în stil săsesc. Gardul, un zid înalt, care nu lasă să se întrevadă nimic. Aşa că atunci când intri în curte eşti cucerit pe loc de buna şi frumoasa aşezare a lucrurilor. Pe stânga este mica grădină de legume – tot ce-i trebuie unui om – roşii, varză, castraveţi (“Crastaveţi, aşa se spune pe aici!”), ceapă şi aşa mai departe. În centrul curţii este un cireş plin de fructe, iar câţiva metri mai încolo îţi face cu ochiul un vişin obraznic de bogat. În faţă, acolo unde altădată era grajdul, cea care locuieşte acum şi-a amenajat o cameră de vară. Apoi treci de grajd şi, în spate, te întâmpină moţatul de cocoş cu găinile lui cu tot. Şi nu duc niciodată lipsă de apă tocmai prin curtea găinilor trece un mic pârâiaş. Dincolo de regatul găinilor, este o altă grădină, în care au crescut deja vânjoase mai multe fire de floarea-soarelui. Ne întoarcem în curtea principală, acoperită toată cu iarbă şi trifoi, strălucitor de proaspete. Toate acestea le poţi vedea din terasa de vară, un locşor bun de tăinuit şi de povestit. Casa este înaltă, are o pivniţă generoasă, acum cam goală, căci tot ce s-a preparat anul trecut – zacuşti, dulceţuri, murături a fost aşa de bun încât s-a consumat. Este foarte “cool” locul acesta. Şi nu degeaba folosesc expresia în engleză. De cum am intrat în curte, Maria Vlas încearcă să-i domolească pe cei doi cerberi – doi câini – Blacky şi Rocky, care nu contenesc din lătrat, admonestându-i ba în română, ba în nemţeşte, apoi în engleză, italiană şi (cred) japoneză. Câinii şi găinile, dacă ar putea vorbi, sigur ni s-ar adresa în mai multe limbi. Stăpâna lor ştie vreo 7!
Ne arată locul şi, din când în când, priveşte către munţi. Numai că aceştia sunt ascunşi după nori grei, care anunţă ploi nu tocmai prietenoase. “Păcat că nu este soare, să vedeţi munţii mei dragi.” Spune “munţii mei”, de parcă ar fi crescuţi chiar acolo în grădină şi i-ar putea mângâia duios pe creste.
Gazda noastră are o vervă extraordinară şi înainte de a ne apuca de ziua de muncă, “pentru că venim de la drum lung”, ne anunţă că ne-a pregătit o gustare. Cu produse din grădina sa şi de la oamenii din sat: brânză, ceapă, slană (“făcută de mine”), ne încearcă şi cu un pic de vişinată (vinovat de savoare este vişinul cel bogat), apoi ne curăţă, ca unor copii, ouă fierte, capturate din cuibarul propriilor găini. Mă uit la mâinile ei – pielea este arsă de soare, bătucită de lucrul în grădină.
“Mâncaţi, mâncaţi, că vine acum şi Sofa (Sofia, prietena sa din Nou Român), cu plăcintele.” Se mai răsteşte un pic la câinii care lătrau doar pentru că nu mai erau ei cei mai băgaţi în seamă. (Deja nu mai ţin socoteala limbii în care vorbeşte). Apoi chipul i se luminează când apare tanti Sofa. O ţărancă de 70 de ani (nu-i dai 60) care ne trânteşte pe masă un lighean de gogoşi aburinde, tăvălite straşnic prin zahăr pudră. Imediat ce a ajuns tanti Sofa, vorba Mariei Vlas s-a schimbat. A început să grăiască ardeleneşte, de parcă ar fi trăit acolo, în Nou Român, dintotdeauna.
În timp ce noi înfulecăm, mai degrabă de curiozitate şi de poftă, decât de foame, aflăm şi istoria locului. Demult, era un grof care avea mult pământ prin zonă. I-a chemat pe oameni la muncă, pe români, şi le-a promis că dacă îi lucră pământul o să le dea şi lor câte un loc de casă. Şi s-a ţinut de cuvânt, iar ţăranii români, influenţaţi de saşii din zonă, şi-au ridicat satul Nou Român, cu case-cetăţi. Acum a venit un neamţ prin zonă, a luat mult pământ, a făcut afaceri. Românii... nu prea mai sunt. Au rămas, ca prin multe alte zone din ţară, bătrânii. Îşi târăsc zilele, muncesc până se duc. Există şi un cămin cultural în sat. Dar... acolo nu se mai pun filme ca altădată, nu mai este distracţie, nu se mai fac nunţi, ne spune tanti Sofa, acum, la căminul cultural se ţin doar înmormântările, pomenile...
Ioana Maria Vlas s-a lipit cu sufletul de aceste locuri. Vrea să-i ajute pe oameni. “M-am dus la primar şi l-am rugat să facă o mică piaţă în centru. Să vină oamenii ăştia cu surplusul de prin gopsodărie, să mai vândă. Aşa ar mai scoate şi ei un ban şi ar trăi mai uşor.” Rămâne de văzut...
A descoperit lumea aceasta acum vreo trei ani. Un an a stat în gazdă, apoi a avut noroc să poată locui aici cât doreşte. Ne povesteşte cu bucurie de frumuseţile care se văd de pe vârful dealului, de dimineţile pe care le petrece la pescuit. (În timp ce îmi povestea toate acestea, cu însufleţire, mă gândeam că ar putea, foarte bine, să pună la cale o afacere de turism rural.) Ne ridicăm de pe terasă şi jefuim cireşul, în timp ce ne minunăm de bogăţia culorilor trandafirilor care înconjoară curtea.
Tanti Sofa şi fraţii săi (o soră şi un frate) sunt familia Mariei Vlas. “Împreună ne petrecem sărbătorile. Atunci gătesc şi eu.” În rest găteşte pentru câini. Blacky şi Rocky. Tanti Sofa, care în viaţa sa nu a fost mai departe de Braşov, ne întreabă, înainte să plece, sperând că noi cunoaştem răspunsul: “Ce fac atâţia oameni în Parlament?”. Dânsa, care are o pensie mică, nu înţelege ce fac cu atâţia bani. Sau... pentru atâţia bani. Ea lucră câmpul. Supravieţuieşte. Dintr-odată se hotărăşte să plece. Într-un fel, ne dă semnalul că vacanţa s-a cam terminat.
Adică e cazul să trecem la treburi serioase. Ne luăm la revedere de la tanti Sofa.
Scurtă prezentare a personajului
Ioana Maria Vlas (născută la 16 septembrie 1944, Alba Iulia) a fost preşedinte al SOV Invest, firmă de investiţii care a administrat Fondul Naţional de Investiţii (FNI). FNI a falimentat în 1999 şi a cauzat daune sutelor de mii de investitori. Vlas a fugit din ţară, a fost dată în urmărire generală; s-a predat autorităţilor române pe 27 martie 2003.
În 2005 a fost condamnată la 20 de ani de închisoare în cazul FNI, dar a fost eliberată în aprilie 2008. În 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condamnat-o (definitiv) pe Ioana Maria Vlas la 10 ani de închisoare în dosarul FNI. Pe 20 octombrie 2010, Vlas a fost pusă în libertate. Din 2010, Ioana Maria Vlas s-a retras din Bucureşti într-un sat din judeţul Sibiu, Nou Român. Cu toate acestea, ea a rămas un personaj des căutat de presă.
Citiţi mâine: Actul II – Viaţa la pârnaie
Citește pe Antena3.ro
