Marea, sfarsit de capitol

Sa-mi spuna cineva de ce-as mai sta la mare, chiar si-n interes de serviciu! Nici macar prietenele mele estivale, bufnitele, nu mai stau in salcia de sub care le trimiteam bezele matinale. N-am auzit c-ar fi pasari migratoare. De ce-au plecat? De ce-ar mai fi ramas?

Si-atunci? "Si-atunci, ma apropii de pietre si tac/ Iau cuvintele si le-nec in mare..." Nu, asta a facut-o deja marele si bunul Nichita. Trebuie sa caut altceva. Totusi marea ar trebui sa-mi ofere motive de ramanere. Ma apropii de nisip - iar era sa zic de pietre! - , dar mai intai vad apa fara "pacienti". N-o mai fi la moda talasoterapia... Dar si plaja-i la fel de goala. Intru-n apa. Calda! Ma uit pe tarm. Acelasi nisip. De ce pleaca lumea?

Ma indrept spre hotel. Pe drum vreau sa-mi iau un suc de la dugheana luata cu asalt de turisti toata luna august, datorita ofertelor tentante. Surprize, surprize! Mustaria, inchisa. Un afis atarnand ma lamureste: "Superoferta! De maine servim vin fiert si tuica!". Aoleu, am sarit si peste toamna? Deja trebuie sa ma uit cum ninge decembre?

"Atentiune, atentiune, asta-seara, ultimul spectacol de la teatrul de vara", anunta un gornist de mare. "Ultimul..." Macar teatrul a ramas de vara. Pentru ca mi-e din ce in ce mai clar: a venit toamna. Trebuie sa-mi acopar inima cu ceva...

Nu mai inteleg nimic. Terasa mea preferata, cu mese si scaune din rattan si mancare preparata la vedere, s-a inchis. Ma uit in stanga si-n dreapta, cred c-am gresit drumul. Locul e acelasi. Dar nu mai seamana cu ce-a fost. Vad ca gresia-i ciobita langa doua frunze de plop. Uscate si alea. Adio, pica frunza...

Ultimul mic dejun, adica ultima sedinta de redactie la restaurant. "Cat sa fie chapeau-ul? 200 sau 250?" "150 de data asta, avem spatiu putin." "Karina, extensia e 0723 sau 0724." "0725, pe celelalte le-am sters." "Urechi avem? Dar cocktail?" Ciudat! Chiar daca nu se vad prin preajma palarii (nici macar de paie), Karina e tunsa baieteste (desi e intrebata de extensii), iar in meniu nici vorba nu poate fi de urechi si cocktail, comesenii si chelnerii nu se mai uita cu ochi mari la noi. S-au obisnuit, nu mai suntem pasari rare pentru ei. Pasari? Chiar, toamna a venit, iar pasarile calatoare se intorc in tarile calde. Asa debutau, obsesiv, compunerile de inceput de an scolar pe vremea mea. Si bufnitele? Ele unde-or fi plecat? Nici n-am apucat sa-mi iau "la revedere" si sa le spun ca niciodata toamna nu fu mai frumoasa... Hai acasa!