MIHAI UNGHEANU / O lecţie a demnităţii cuvântului

Cu Mihai Ungheanu timpul nu a mai avut răbdare! Peste nici o săptămână, la 17 martie, ar fi împlinit 70 de ani. Joi, Doamna Neagră, aceea care loveşte cu furie oarbă, fără să aleagă, l-a secerat!

Acum un an, cu sufletul plin de proiecte şi cu o o tulburătoare luciditate, mărturisea Jurnalului Naţional: “De obicei, nu poţi să dai timpul înapoi... Nu poţi să refaci nimic şi cred că până la urmă am mers pe un drum care mi se potrivea. Nu poţi schimba timpul în care trăieşti”. Dar dacă este adevărat că Mihai Ungheanu a înţeles şi şi-a asumat această condiţie ireversibilă a istoriei trăite, tot la fel de adevărat este că el a fost (şi a rămas!) un om al convingerilor asumate. Deseori, atunci când rezumam biografii de cameleoni, date la întors cu o năucitoare repeziciune în ultimul sfert de veac, Mihai avea, invariabil, o vorbă adâncă şi bine rostuită: “Sincer să fiu, nu ştiu dacă, în decembrie ’89, a fost sau nu a fost o revoluţie. Dar, cu siguranţă, un examen cu turnesol al societăţii româneşti, a fost!”. Venit în lumea Literelor şi în cea a Cetăţii la jumătatea deceniului 6 al veacului abia încheiat, Mihai Ungheanu a făcut parte din echipa emblematică cu care Ilie Purcaru, alt împătimit cu care “timpul nu a mai avut răbdare!”, a purces la drum atunci când a lansat seria nouă a revistei Ramuri, această emblematică realitate a spiritualităţii olteneşti.

“Campanii”, cartea sa de debut
Criticul Mihai Ungheanu a purtat, de-a lungul unei cariere deloc uşoare şi deloc ferite de riscuri, multe campanii. “Campanii” se numea şi cartea sa de debut! Şi-a câştigat prietenii sincere, dar şi adversităţi ireductibile. Nu s-a dat în lături să recunoască, atunci când i s-a demonstrat cu argumente, că s-a înşelat, dar niciodată nu a făcut cedări sau retractări de dragul carierei politice sau al catapultărilor ierarhic-administrative. Mai presus de orice, Mihai Ungheanu a fost un duşman de neînduplecat al mistificării fiinţei şi conştiinţei noastre naţionale. Cărţi ale sale, cum sunt “Holocaustul culturii române” sau “Românii şi tâlharii Romei”, rămân, dincolo de inerentele despărţiri de opine pe care le-au iscat, adevărate  argumente ale forţei, dăinuirii şi chiar ale supravieţuirii noastre împotriva furtunilor şi ale vânzărilor de neam. În ultimii ani, Mihai Ungheanu plănuia o carte cu un titlu emblematic: “Cominternul după Comintern”, care, după o proprie mărturisire, urma să fie o culegere de articole prin care autorul voia să demonstreze că, “de fapt, mentalitatea şi metodele Cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporţii”. Plecând dintre noi, mult prea grăbit, Mihai Ungheanu ne lasă o lecţie de respect pentru cuvântul rostit, scris şi tipărit unică în felul său, lecţie pe care avem datoria să nu o lăsăm pradă uitării!

Slujba de înmormântare are loc astăzi la ora 13:00 la Biserica Amzei, iar înhumarea la Cimitirul Belu la ora 14:00.