Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Legea descentralizării este neconstituţională deoarece reglementările privind transferul unor competenţe de la nivelul administraţiei centrale la administraţia locală în mai multe domenii (agricultură, sănătate, mediu, învăţământ, turism, transporturi) sunt neclare, confuze şi nu sunt previzibile, iar proiectul conţine "grave probleme de tehnică legislativă", se arată în motivarea dată avizului de neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale a României (CCR).
CCR a publicat motivele pentru care a declarat pe 10 ianuarie ca fiind neconstituţională Legea descentralizării.
"Transferul de competenţe reglementat prin legea supusă controlului de constituţionalitate nu respectă, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii normei, cadrul general impus prin Legea-cadru nr.195/2006. Potrivit art.19-28 din această lege, competenţele pot fi exclusive, partajate şi delegate. Pentru a se realiza o asemenea departajare strictă a acestora, legea ce cuprinde măsuri de descentralizare trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă, astfel încât destinatarul normei să îşi poată adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a acesteia. Or, legiuitorul nu a reuşit să se alinieze acestor exigenţe", se arată în motivarea CCR.
CCR detaliază în motivare, care sunt domeniile cu cele mai multe probleme.
Astfel, la capitolul "Agricultură şi dezvoltare rurală", CCR susţine că, deşi Titlul II din lege este denumit "Măsuri de descentralizare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale", sunt neclare măsurile de descentralizare operate în domeniul dezvoltării rurale.
Ca urmare a reorganizării direcţiilor pentru agricultură judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti prevăzută de art.1 din Titlul II al legii criticate, descentralizarea vizează numai aceste direcţii, nu şi componenta lor iniţială de dezvoltare rurală, care, în prezent, este o structură în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
CCR susţine că în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, pe de o parte, nu se cunoaşte exact nici regimul juridic al componentelor ce urmează a fi descentralizate şi nici raţiunea pentru care anumite componente urmează să fie descentralizate, iar altele nu (expunerea de motive a legii necuprinzând informaţii în acest sens), iar pe de altă parte, controlul exercitat de administraţia publică centrală, datorită modului generic de redactare a textului, urmează să vizeze nu numai activitatea structurii nou create, ci şi pe cea a unor autorităţi ale administraţiei publice locale.
La capitolul Cultură, CCR declară că Legea descentralizării reglementează "în mod confuz" problema direcţiilor judeţene pentru cultură, respectiv a municipiului Bucureşti, destinatarul normei necunoscând dacă subzistă în continuare comisiile zonale, dacă noile comisii judeţene înfiinţate au competenţe la nivelul judeţului sau, deşi judeţene, au competenţe zonale.
În domeniul turismului, Legea descentralizării acordă competenţe în omologarea traseelor turistice atât Autorităţii Naţionale pentru Turism, cât şi consiliilor judeţene, iar acest lucru "ar echivala cu un arbitrariu, în sensul că autoritatea centrală şi locală vor acţiona în mod concurent".
De asemenea, sunt neclarităţi şi în privinţa instituţiilor care trebuie să autorizeze funcţionarea pensiunilor, respectiv a structurilor de primire turistică şi a unităţilor de alimentaţie publică situate în unităţile administrativ-teritoriale şi în staţiuni turistice.
În plus, se ridică problema competenţei înfiinţării de către consiliile locale de centre de informare turistică în localităţile cu activitate turistică (de interes naţional/local) în condiţiile în care alte reglementări în vigoare se referă la centrele naţionale de informare şi promovare turistică.
Concluzia CCR este că, în acest capitol al legii, există "grave probleme de tehnica legislativă", iar persoanele fizice sau juridice, autorităţile locale şi centrale nu pot cunoaşte "în mod obiectiv şi raţional, conduita pe care trebuie să o adopte în raport cu ipoteza normativă echivocă a legii".
La capitolul Învăţământ preuniversitar, Legea descentralizării menţine numai Palatul Naţional al Copiilor ca unitate conexă a Ministerului Educaţiei, în timp ce celelalte palate şi cluburi ale copiilor şi elevilor sunt excluse din această categorie, fără însă, a se stabili subordonarea acestora faţă de vreo autoritate publică, ci doar faptul că sunt în finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale. Transferul acestora la nivelul autorităţilor locale nu este reglementat în mod explicit, ci rezultă doar pe cale de interpretare a dispoziţiilor din Legea educaţiei naţionale.
La capitolul Mediu, CCR arată că nu există reglementări clare cu privire la trecerea plajelor cu destinaţie turistică în administrarea autorităţilor locale şi nu se înţelege dacă are loc o trecere a acestora din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau numai constituirea unui drept de administrare în favoarea autorităţilor locale.
În domeniul Sănătăţii, CCR susţine că Legea descentralizării introduce o reglementare privind funcţionarea, pe lângă direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, a centrelor de diagnostic şi tratament şi centrelor medicale, precum şi a centrelor judeţene de întreţinere şi reparare a aparaturii medicale şi policlinicile cu plată.
Curtea arată că legea nu precizează dacă aceste unităţi se organizează în subordinea direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, ci "pe lângă" acestea.
De asemenea, nu se prevede autoritatea competentă să numească "conducătorii" direcţiilor de sănătate publică, textul prevăzând doar că aceştia sunt numiţi în condiţiile legii şi nici nu se prevede sancţiunea aplicabilă 'conducătorilor' direcţiilor de sănătate publică de la data apariţiei conflictului de interese/incompatibilităţii.
În domeniul Tineretului şi Sportului, legea nu dispune cu privire la subordonarea caselor de cultură ale studenţilor şi nu se spune nimic cu privire la Complexul Cultural Sportiv Studenţesc "Tei".
Referitor la numirea conducătorilor direcţiilor judeţene pentru sport şi tineret, respectiv a municipiului Bucureşti, CCR observă că în lege nu este indicat titularul dreptului de numire.
"Caracterul lacunar şi vag al reglementării este de natură a atrage încălcarea art.1 alin.(5) din Constituţie referitor la calitatea legii. Nu în ultimul rând, Curtea sesizează neglijenţa nepermisă în redactarea unui act normativ cu referire directă la repetarea în cadrul aceluiaşi articol al legii a unei atribuţii a direcţiilor judeţene pentru sport şi tineret, respectiv a municipiului Bucureşti", se arată în motivare.
La capitolul Transporturi, legea reglementează posibilitatea transferului cu titlu gratuit din proprietatea privată a statului în proprietatea privată a municipiului Bucureşti, la cererea autorităţii publice locale, a pachetului de acţiuni pe care statul român îl deţine la Metrorex (societate comercială unde statul deţine 100% din acţiuni prin Ministerul Transporturilor).
În opinia CCR, trecerea acţiunilor acestei societăţi în proprietatea privată a municipiului Bucureşti nu reprezintă o măsură de descentralizare, ci mai degrabă un act de dispoziţie cu privire la capitalul social al societăţii.
