Păunescu, te iubim!

Cel din urmă spectacol, într-o zi de noiembrie, ultimul lui noiembrie şi ultima lui toamnă
I-ar fi plăcut să vadă astăzi Cimitirul Bellu plin de mii de oameni. Spectacolul, marele şi ultimul spectacol la care a luat parte fără să mai fie prezent cu trupul, fără să-l mai regizeze, fără să mai vorbească, fără să mai spună poezii. Atmosfera se­măna cu ceea ce se întâmpla cu ani în urmă la Cenacul Flacăra. I-ar fi plăcut să vadă cum tot cimitirul a înflorit pentru el, cum aleile s-au aprins de lu­mânări pentru el şi pentru toţi poeţii înmormântaţi pe Aleea Scriitorilor. Cel din urmă spectacol, într-o zi de no­iembrie, ultimul lui noiembrie şi ul­tima lui toamnă, nu l-ar fi de­za­măgit. Totul a fost grandios, o mare de oameni, o mare de flori, onoruri mi­litare, aplauze şi poezie. Peste tot poe­zie... Înmormântarea i-a fost un spec­tacol pe măsura vieţii. Tulburat, emo­ţionant, plin de forţă, plin de forţa mulţimii, plin de poezia acea pe care el a făcut-o înţeleasă şi iubită tuturor, plin de o forţă pe care, poate, nu­mai cei care au fost la Cenaclul Fla­căra ar putea-o înţelege, de un fior de emoţie care se transmitea din om în om şi care făcea ca patetismul să capete valoare de mare poezie... A fost înmormântarea lui Adrian Pău­nescu, în toamna lui 2010. "Şi va veni şi ultima rafală,/ Dar nu-o vom apuca-o, nu e şansă,/ Când în ninsoarea imaterială/ Bolnavii lumii vor cădea în transă./ Ci noi atâta am putea decide,/ Inconştienţi şi trişti ca prima oară,/ Prin fumurile toamnelor putride,/ O carte pentru voi: adio, vară!"

Simplu şi învelit în tricolor, Adrian Păunescu a intrat pe aleea cea mare de la Cimitirul Bellu, în lumina de amiază, însoţit de aplauze. Era linişte. Peste două mii de oameni aşteptau în linişte, cu lumânări aprinse în mână şi cu multe crizanteme. Au fost mulţi cei care au venit să-l însoţească, alături de familie, de la politicieni care l-au cunoscut şi personalităţi din mediul artistic până la oamenii simpli. Marius Tucă, Mihai Cimpoi, Varujan Vosganian, Corneliu Vadim Tudor, Codrin fitefănescu, Marius Marinescu, Victor Socaciu, Gheorghe Gheorghiu, Mircea Vintilă, Nicolae Badea, Victor Ponta, Lavinia Şandru, Ecaterina Andronescu, generalul Mircea Chelaru, Ducu Bertzi, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Doru Stănculescu şi poate mulţi alţii care au rămas anonimi în mulţimea de necuprins cu privirea...

Când a intrat pe alee sicriul, toată mulţimea care aştepta în linişte, o linişte care lui Adrian Păunescu nu-i era tipică, a început să aplaude şi de undeva din mijlocul oamenilor cineva a dat tonul pentru Imnul Universităţii Craiova. Versurile au răsunat straniu şi parcă nefiresc în acel loc, dar un val electrizant de emoţie s-a răsândit peste tot: "Oltenia eterna Terra Nova/ un cântec care astăzi şi-l privim/ hai Universitatea, hai Craiova/ tu campioana unei mari iubiri". Se cânta cu lacrimi în ochi... Şi se scanda numele poetului.

Undeva, deasupra mulţimii, un bărbat poate de vârsta lui Păunescu ţinea în mână o copertă mare de bloc de desen de pe vremuri, dacă le mai ţineţi minte forma, şi pe ea era scris mare cu un pix albastru, îngroşat şi cu litere strâmbe "Tu ai respectat şi ai iubit valorile naţionale. Păunescu, te iubim!". Oamenii plângeau. Cei mai mulţi plângeau. De la tineri cu vo­lume de poezii în mână la fosta "generaţie în blugi" , toţi plângeau.

Ad­rian Păunescu s-ar fi simţit iubit astăzi la Cimitirul Bellu... "Se joacă, dragii mei,/ Tragedia dragostei/ În faţa scaunelor goale./ Murim şi nimeni nu se uită la noi,/ Actorii turbează pe scândura goală/ Şi poate că de-atâta singurătate/ În sălile în care joacă/ Ei încep să ia în serios/ Rolurile din tragedia dragostei." La Bellu scaunele n-au fost goale... Iar spectacolul a fost măreţ, cu trăiri ridicate cât de sus, cu firele acelea ale simţirii pe care el ştia atât de bine să le întindă până dincolo de limitele suportabilului, întinse şi acum... Iar el, regizorul din umbră, perindându-se prin mulţime şi văzând chipuri îndurerate ale atâtor oameni care l-au citit, l-au ascultat sau l-au cunoscut. Mi-a spus o doamnă cu un braţ de flori, care stătea rezemată de un copac undeva într-o parte şi plângea încet, că l-a cunoscut când era tânăr, la Constanţa. Că apoi fiul ei a crescut cu poeziile lui şi cu melodiile de la Flacăra. Că l-a cunoscut într-o seară la un cenaclu şi că seara aia n-o va uita niciodată... "Eu însumi am ceva teatral în fiinţa mea./ Dar eu nu sunt actorul,/ Eu nu sunt regizorul,/ Eu sunt autorul/ Tragediei pe care o joacă atâţia./ Eu sunt autorul tragediei,/ Eu declam împreună cu actorii,/Eu fac fibrilaţie la inima o dată cu regizorii,/ Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,/ Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului/ În acest final de veac/ În care dragostea/ A ajuns atât de prost vandabilă." De data asta, Adrian Păunescu a fost autorul propriei morţi...

Aproape două ore, cei care i-au fost aproape sau l-au admirat au urcat pe scena amenajată aproape de intrarea pe Aleea Scriitorilor să îi aducă omagiu sau pur şi simplu să vorbească despre el. Să spună poveşti, să-şi aducă aminte. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, liderul PRM Corneliu Vadim Tudor, muzicianul Victor Socaciu, istoricul Dan Berindei, poetul sârb Adam Puslojic, care a depus la crucea lui Păunescu un buchet de flori roşii, galbene, albastre şi albe (culorile steagurilor României şi Serbiei)... S-a vorbit despre patriotism, despre iubirea de ţară, despre Basarabia, despre ultimul drum, despre poezie, despre creaţie. "Ne storcea pe rând de toate energiile şi scotea la lumină ce avea fiecare mai bun", a spus Victor Socaciu, care a vorbit în numele întregului Cenaclu Flacăra. Şi le-a propus apoi tuturor foştilor colegi să ducă mai departe opera lui Păunescu: "Să refacem şi mai ales să reaprindem flacăra".

În sunete de fanfară, Adrian Păunescu a fost condus spre mormânt. Drapelul care-i învăluise sicriul i-a fost înmânat lui Carmen Păunescu. Dar până acolo drumul a fost lung şi a durat o mică eternitate. Regimentul de gardă l-a însoţit alături de marea de oameni care a ascultat imnul "Deşteaptă-te, române!" şi salvele trase de garda militară.
Ad­rian Păunescu se pregătea să-şi ia definitiv rămas-bun şi să se îndrepte către locul în care va aştepta toate toamnele de aici înainte. "A iubi toamna e-un biet pleonasm,/ O poartă în cer se-nvârteşte, neunsă,/ Cad, iată, imperii de tulbure frunză/ Şi totuşi se-aude şi ultimul basm."

Un bărbat trecut de ceva vreme de prima tinereţe plângea încet. L-am întrebat dacă la cunoscut. Mi-a răspuns: "Toţi l-am cunoscut." L-am rugat să-mi spună câteva vorbe. fii mi-a zis: "Vă spun. Dar să scrieţi aşa cum zic. Am citit odată undeva că a iubi înseamnă a suferi şi, cum mulţi fug de suferinţă, puţin ştiu să iubească. Dl Păunescu ne-a iubit cu adevărat pe noi, românii, orice ar spune unii şi alţii despre el. Şi ne-a învăţat pe noi, pe vremea aia când eram tineri, ne-a învăţat să iubim cum astăzi voi nu mai ştiţi să iubiţi. Uite câtă lume e aici!".

Asta se întâmpla cu puţin înainte ca poetul să fie coborât în mormânt ca să asculte în noaptea asta pentru prima dată marea tăcere şi ca să se întâlnească, poate, cu cei din altă lume... "Trăiesc, fără speranţă, drama/ Că neamul meu, acum, e frânt,/ Mi-e dor de tata şi de mama,/ Dar nu au număr la mormânt./ De convorbiri cu ei sunt gata/ Şi în necunoscut mă zbat,/ Îi sun pe mama şi pe tata,/ Dar crucea sună ocupat./(...) Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,/ Cu lacrimi bine vă cuvânt,/Şi uit că aţi plecat departe/ fii n-aveţi roaming, sub pământ. (...) Şi dacă o să ţinem minte,/ Probabil, când o fi să mor,/ Am să vă caut în morminte,/ Pe-un număr de interior."