Vacanţa la ţară

Copiii de la ţară au schimbat pixurile şi caietele cu sapa şi coasa. Vacanţa de vară a multora dintre copiii vasluieni se consumă pe cîmp, alături de părinţi şi bunici.

Copiii de la ţară au schimbat pixurile şi caietele cu sapa şi coasa. Vacanţa de vară a multora dintre copiii vasluieni se consumă pe cîmp, alături de părinţi şi bunici. Au văzut munţii şi marea doar în cărţi sau la televizor. Nu se plîng, dar şi-ar dori ca într-o bună zi să se scalde cu picioarele în marea albastră, pentru că de bălţile satelor s-au săturat.

Cît e vara de lungă, în judeţul Vaslui, sute de copii îşi petrec vacanţa sub soarele arzător, la prăşit, cu vaca sau cu oile la păscut. Aşa e de cînd lumea, spun ei. Jocurile lor sînt puţine şi neînsemnate pentru un copil crescut la oraş: prind fluturi moi şi rădăşti toropite de căldură, se urcă în copaci şi se dau huţa pe crengi sau îşi fac coroniţe din florile albastre ale cîmpului. Abia au aşteptat vacanţa mare, chiar dacă pentru ei vacanţa înseamnă muncă. Spun că măcar acum nu trebuie să şi înveţe, să şi muncească. Acum doar muncesc cot la cot cu cei mari, de dimineaţă pînă seara.

Florin are 16 ani şi este dintr-un sat de lîngă Dăneşti. Învaţă la un liceu din Vaslui. De cînd a început vacanţa, paşte vacile alături de tatăl său. L-am găsit pe cîmp, în miezul zilei, cînd aerul e irespirabil, iar soarele arde nemilos. E obosit. Stă culcat în iarba înaltă, prăfuită. Gîndurile îl năpădesc ca pe un om mare. “Ce să fac?! Cu vacile. Sînt în vacanţă. Îmi ajut familia. M-am obişnuit cu munca. Aici m-am născut, aici am crescut. Îmi place. E greu în agricultură, dar dacă nu munceşti, nu mănînci. Eu strîng bani pentru cînd o începe şcoala. Să am de buzunar, că la oraş sînt pretenţii mari. Iau 200.000 de lei pe zi, plus ce îmi dă lumea de mîncare. Nu e mult, dar nici puţin. Cînd mă plictisesc, vorbesc cu vacile. Ele spun de-ale lor, eu de-ale mele. Nu, nu am fost la mare niciodată. Am văzut marea la televizor. Mai povestesc colegii şi spun că e frumos. Am aşa o idee. Eu o să mă duc cînd o să fiu pe picioarele mele. Pînă atunci, mă mulţumesc şi eu cu ce am. Alţii nu au nici atît”, ne mărturiseşte băiatul.

 
MUNCA LA CÎMP. Îl lăsăm să moţăie, cu gîndurile lui, printre văcuţe. La nici trei kilometri distanţă, oprim din nou. Doi copii, o fetiţă şi un băiat, cam de 14-15 ani, strîng paiele de pe cîmp. Îşi şterg sudoarea cu tricourile decolorate, îşi scuipă în palme şi merg mai departe. E greu al naibii pentru unul care nu a făcut asta niciodată. Pentru ei însă, e o nimica toată. “E uşor! La început e mai greu, dar noi sîntem învăţaţi. Ce facem în vacanţa asta?! Păi, treabă. Că vine iarna şi trebuie să avem de toate. La ţară e greu cu bani. Eu sînt în clasa a VIII-a, sora mea intră la liceu. Ne trebuie multe. Vara ne ajutăm părinţii pe cîmp, prin ogradă. Nu stăm degeaba. Ne odihnim duminica şi cînd e sărbătoare. Atunci mergem în centru, mîncăm îngheţată la 5 mii şi seara venim acasă. E frumos la ţară. Da, aş vrea să văd muntele, marea! Dar nu acum. Acum e de lucru pe cîmp. Trebuie bani ca să învăţ, să ajung cineva. Poate o să plec la muncă în Italia, cu unchiul meu. Ştiu că şi acolo e o mare”, turuie Alin, băiatul ars de soare, cu mîinile şi picioarele murdare, zgîrîiate de mărăcini.

Ca aceşti copii sînt sute în judeţ. Obişnuiţi cu munca şi cu lipsurile, nu se plîng niciodată. Nu cunosc lumea decît din poveşti sau din cărţi. Luptă cu dinţii strînşi pentru un trai mai bun, care să-i scoată din praful uliţelor din sat. Pentru moment, sînt mulţumiţi cu ce sînt şi ce fac. Lucrurile evoluează însă rapid, iar tinerii sînt prinşi în tăvălugul schimbării. Cresc cu ideea că numai peste hotare e loc de mai bine. În prezent, nu se cunoaşte numărul exact al vasluienilor care şi-au căutat bunăstarea în ţări ca Italia sau Spania. Sînt mii. Se ştie cu siguranţă că cei mai mulţi pleacă de la ţară. După ani de zile, tot ei se întorc în sat şi îşi ridică gospodării frumoase, semn că visurile lor nu rămîn doar la stadiul de vise. Într-un fel sau altul, cele mai multe se împlinesc.