Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intălnită doar in zona de munte, meseria de varnicer - sau de vărar - este pe cale de dispariţie. Munca grea şi venitul extrem de mic au făcut ca oamenii să-şi abandoneze cuptoarele ce pănă mai ieri asigurau existenţa familiilor lor.
Intălnită doar in zona de munte, meseria de varnicer - sau de vărar - este pe cale de dispariţie. Munca grea şi venitul extrem de mic au făcut ca oamenii să-şi abandoneze cuptoarele ce pănă mai ieri asigurau existenţa familiilor lor.
Zona de munte scoate in evidenţă, pe lăngă farmecul pitorescului, şi unele meserii ce dăinuie de mii de ani, dar care, din păcate, astăzi se află pe cale de dispariţie. Cea mai grea, dar şi cea mai rară meserie din Munţii Mehedinţiului este cea de varnicer sau de vărar. Cea mai recunoscută localitate mehedinţeană unde se produce varul este Şiroca. Satul se află la răscrucea unde se intălnesc drumurile de la Bălvăneşti, Godeanu şi Balta, iar imprejurimile lui sunt pline de cuptoare de var, majoritatea dintre ele părăsite.
Citește pe Antena3.ro
CUPTOARE. Dealurile din jurul localităţii Şiroca au constituit pentru majoritatea locuitorilor, timp de mii de ani, cel mai sigur venit, chiar dacă munca la un cuptor de var este destul de grea. Cuptorul este săpat in pămănt şi are un diametru de circa patru metri. Vatra este de pămănt, iar marginile sunt zidite cu piatră de munte. Piatra de var sau, mai bine zis, calcarul provine tot din munte, din zona Prosepu, cărată numai cu carul cu boi. Pentru un cuptor sunt necesare in jur de şapte-opt tone de piatră de calcar şi trei metri cubi de lemne de esenţă tare, in special stejar şi fag. Piatra se arde timp de opt zile şi opt nopţi, după care se scoate jarul şi se lasă varul să se răcească timp de o zi. Din cele şapte sau opt tone de piatră, după ardere mai rămăn in jur de cinci sau şase tone de var.
TROC. După munca titanică depusă la căratul pietrei de var şi a lemnelor de foc urmează o altă muncă tot atăt de istovitoare. Valorificarea varului se face prin satele judeţului de către capul familiei. Acesta cutreieră satele cu o căruţă cu coviltir in care işi duce marfa. Varul nu are un preţ bine stabilit. De cele mai multe ori se dă la schimb cu produse cum ar fi grău, făină de grău, porumb sau chiar păsări şi purcei. In timp ce bărbatul stă plecat cu săptămănile, restul familiei munceşte din greu pentru eliberarea cuptorului şi pregătirea lui pentru o nouă ardere. Cu timpul, meseria de vărar a fost aproape ştearsă din indeletnicirile muntenilor. Oamenii sunt din ce in ce mai săraci, iar trocul var - produse nu mai atrage şi nu mai mulţumeşte pe nimeni.
