VECEUL SE VARSĂ PESTE CĂRŢI / Cu barca prin bibliotecă

Bibliotecarele de la fostul Ştefan Gheorghiu şi-au adus de-acasă cizme de cauciuc, lanterne şi măşti ca să mai poată lucra în depozitele de carte ale actualului Institut de Ştiinţe Politice, din Complexul Leu al Politehnicii. Printre sarcinile lor de serviciu se numără scosul apei cu găleata dintre rafturi, chiar dacă nu e scris în fişa postului.

Colecţia Monitorului Oficial, din perioada interbelică până azi, reviste ce nu mai există în alte biblioteci din ţară, documente pe care nu le mai are nici Senatul României şi mii de cărţi din toate domeniile zac inundate în biblioteca Institutului de Ştiinţe Politice al Academiei Române fără ca administraţia complexului să se deranjeze să repare ceva. Nici măcar să oprească apa care curge peste cărţi de trei săptămâni. În sala de lectură de la mezanin se respiră mucegaiul negru din aer, iar băncile pe care altădată îşi scoteau fişe de lectură studenţii din campus mai sunt bune doar pentru pus la uscat diverse publicaţii salvate din depozitul inundat. Conductele s-au spart la mezanin, la parter şi la subsol înainte de Crăciun, dar nici administratorul Complexului Leu, Constantin Zaharia, nici directorul administrativ, inginerul Ferentz, n-au putut fi convinşi să le repare. Printre argumente: spaţiul este comun pentru cele două instituţii, dar când e vorba despre reparaţii aparţine doar Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale.

DE NEGĂSIT
“Uite cum e aproape ora unu şi încă n-au venit să oprească apa. Au promis de dimineaţă că fac ceva, dar n-a venit nimeni”, ne spune suspinând Irina Dumitrescu, una dintre bibliotecarele care scot zilnic zeci de găleţi pline cu apă ca să salveze ce-a mai rămas din cărţi. Directorul administrativ nu e de găsit, deci mergem mai departe, în căutarea administratorului Complexului Leu. Biroul e în cantină şi trebuie să trecem de câteva zeci de muncitori în pufoaice negre de praf care-şi iau pauza de masă. Ne studiază atent, din cap până-n picioare, şi comentează zgomotos. La rând, la-mpinge tava, un singur student timid, rătăcit printre oamenii muncii. “Unde vreţi să mergeţi?”, ne opreşte autoritar un bărbat în halat alb, care nu poate fi medic, deci ar trebui să fie bucătar, doar că-i lipseşte chipiul. “La domnul Zaharia, la birou”, ne-o ia înainte bibliotecara, încercând să ne scutească de explicaţiile de prisos care-ar fi urmat. “Bine, da’ nu-l găsiţi. Nu vine azi”, ne convinge scurt bucătarul fără chipiu. “Îl găsim la telefon mai târziu.” “Nu-l găsiţi la telefon. Eu vă fac legătura, da’ au mai încercat şi alţii, da’ domnu’ Zaharia nu stă niciodată la birou şi n-o să-l găsiţi”, se grăbeşte să ne taie elanul una dintre angajatele cantinei studenţeşti – pardon, muncitoreşti, după cum arată la prânz. Despre domnul Zaharia ştiam că are activitate intensă pe lângă respectiva cantină din campus, pentru că acolo se organizează de câţiva ani cele mai tari nunţi şi botezuri, deci ne explicăm de ce nu e de găsit. Ieşim. În continuare, nici urmă de student pe la cantină, dar în spatele nostru mai iese un grup de şapte muncitori gălăgioşi şi cu mare chef de petrecere, care ne arată că au telefon mobil bengos şi ascultă manele cu volumul dat la maximum. E joi, după prânz, deci pot începe distracţia, că treaba şi-au terminat-o şi săptămâna asta.

BUNCĂRELE CU MUCEGAI
În timp ce muncitorii noştri se delectează cu bucatele cantinei studenţilor, pe ritmuri de manele, conductele sparte la bibliotecă umplu în continuare culoarele dintre rafturi. La parter curge apă caldă, curată. Apa caldă şi curată se scurge mai departe, peste depozitul de carte de la subsol, unde nu mai ajunge la fel de curată, dar e oricum acceptabilă pe lângă cea de la veceurile care se revarsă, cu mirosurile aferente, fix peste cărţile şi colecţiile foarte rare de reviste din depozit. Coborând primele trepte, începem să înţelegem de ce ghidul nostru s-a bătut cu palma peste frunte şi a încremenit câteva clipe, spunându-ne că a uitat să ne dea măştile. La primul nivel încă se mai poate aprinde lumina, cu toate că apa infiltrată prin tavan se prelinge de-a lungul conductelor şi picură peste becurile ce atârnă ameninţător în tavan. “Oricând poate face scurtcircuit. Eu n-am ce să fac, trebuie să cobor şi să aduc de fiecare dată cărţile care mi se cer”, ne explică Aurelia Grigorie, o altă bibliotecară a institutului, prin gulerul înalt al bluzei de lână, tras până aproape de ochi. Bibliotecarele poartă de obicei măşti cumpărate de la farmacie, una dintre ele se plânge de astm, alta de o viroză mai veche, dar pericolele la care se supun zilnic sunt inimaginabile pentru meseria lor. Podeaua acoperită de mâzgă negru-verzuie şi jumătate scufundată în apă reprezintă un element de risc: dacă nu eşti atent, aluneci şi-ţi rupi gâtul. Iar mirosul de veceu folosit se combină cu cel de mucegai negru şi cu umezeala din încăpere. Ochii ne ustură, nările ne dor. “Cel puţin, aici mai putem aprinde lumina, dar jos nu mai intră nimeni”, mai spune bibliotecara. Mai coborâm un nivel. Vrem să vedem colecţiile de reviste unice în ţară, care n-au mai fost recuperate după ultima inundaţie ce a necesitat intervenţia pompierilor. Bibliotecara îşi aprinde lanterna adusă de-acasă şi deschide drumul prin buncăr. Aerul deja nu mai e respirabil, iar apa ne trece de glezne. Nu mai e nimic de văzut.

CUM SE ARUNCĂ PISICA
Printre campionii la sportul naţional de aruncare cu pisica îl propunem pe administratorul Complexului Leu, Constantin Zaharia, care şi-a exprimat punctul de vedere prin absenţă şi prin garanţia angajaţilor domniei sale că nu-l vom găsi la telefon niciodată. Prinsă de inginerul Ferentz, pisica e aruncată în curtea institutului şi a Academiei Române: “Ar trebui să numească şi academia un administrator. Instalatorul este acolo chiar în aceste momente şi rezolvă problema, dar eu nu aparţin de dânşii şi nici dânşii nu aparţin de mine. Eu i-am pus în legătură cu o firmă ce lucrează la noi pentru instalaţiile de veceuri. Noi suntem pe părţi comune trei proprietari şi se pasează treaba de la unul la altul”, ne explică domnul inginer Ferentz, pe care l-am găsit la telefon.

Instalatorul recomandat a plecat săptămâna trecută să cumpere piesele de care avea nevoie pentru reperaţii. Le-a găsit duminică la prânz, dar nu mai era nimeni în campus care să poată opri apa, deci a lăsat treaba pe a doua zi. De luni până ieri, la ora 14:00, a avut probleme de familie, deci a ajuns la faţa locului ieri, după ora 15:00, trimis cu insistenţe de inginerul Ferentz. Cel puţin, a oprit apa şi probabil va repara conductele sparte începând de astăzi.

“Domnu’ Zaharia  (n.n. – administratorul Complexului Leu) nu stă niciodată la birou şi n-o să-l găsiţi. Nu-l găsiţi nici la telefon. Eu vă fac legătura, da’ au mai încercat şi alţii...”
o angajată a cantinei din Complexul Leu


“Ar trebui să numească şi academia un administrator. Instalatorul este acolo chiar în aceste momente şi rezolvă problema, dar eu nu aparţin de dânşii şi nici dânşii nu aparţin de mine. Eu i-am pus în legătură cu o firmă ce lucrează la noi pentru instalaţiile de veceuri. Noi suntem pe părţi comune trei proprietari şi se pasează treaba de la unul la altul”
inginerul Ferentz, un fel de şef la “Leu”