Adrian Năstase, pe blog: “Lumea, americanii şi noi”

De-a lungul anilor, relațiile româno-americane au evoluat, în mod obiectiv, spre un parteneriat solid, bazat pe interese comune. Am analizat această evoluție într-o carte publicată recent (în română și în engleză), evidențiind momente și decizii importante în raporturile bilaterale, înainte dar, mai ales, după 1989.

 

De aceea, nu voi menționa aici rațiunea și importanța, atât pentru noi cât și pentru americani, a consolidării acestor relații.

 

Există însă o dimensiune publică a acestor legături, relativ independentă de conținutul parteneriatului strategic, care este utilizată în funcție de opțiuni subiective, de calitatea ambasadorilor, de natura lobby-ului politic realizat uneori agresiv, și în cadrul unor agende personale, de către persoane din România și Washington.

 

Este evident că Europa nu face parte, în momentul de față, din prioritățile americane, autoritățile de la Washington fiind preocupate, în primul rând, de Orientul Mijlociu, de Asia și de Rusia. În aceste condiții, nici dosarul României, pentru moment, nu poate fi în topul intereselor strategice americane (cu excepția unor aspecte legate de lupta antiterorism sau de retragerea trupelor americane din Afganistan; după înțelegerea de la Geneva cu Iranul, s-ar putea să existe și o altă abordare în privința instalațiilor anti-rachetă de la Deveselu). Sigur, în funcțiile de evoluțiile din zona noastră, s-ar putea să apară noi rațiuni pentru activarea acestor relații. Deocamdată, vedem că Europa este mai curând vizitată de vicepreședintele american și nu de președinte iar România este vizitată de un asistent al secretarului de stat și nu de către Secretarul de stat american, care a fost însă, recent, la Chișinău.

 

Este neplăcut și faptul că, după mai bine de un an, Statele Unite nu au numit încă un ambasador la București.

 

În aceste condiții, gestionarea curentă a relațiilor bilaterale, la nivel sub-strategic, este realizată de persoane de nivel 3 și 4, la Washington, pe o componentă care se bazează, într-o anumită măsură, pe opțiuni subiective, pe contacte sporadice (inclusiv din vina autorităților române).

 

Așa se explică unele din gafele de comunicare, accelerate încă din perioada mandatului ambasadorului Gittenstein.

 

Voi menționa doar două dintre cele mai recente:

 

1. “Convocarea intempestivă” a președintelui CSM, judecătorul Adrian Bordea și a ministrului de justiție Robert Cazanciuc, pentru consultări, la Ambasada americană. Dacă dorea unele informații, însărcinatul cu afaceri a.i. la București putea să meargă el la sediul celor două instituții pentru a le obține. Așa însă, practic, cei doi demnitari au mers pe teritoriu american (în ambasadă), dând impresia că sunt chemați la ordine. În plus, cei doi reprezintă două puteri distincte ale statului – justiția și guvernul, care, nu-i așa, ar trebui să fie separate. Această “convocare” vine după comunicatul dat anterior “intempestiv” de către ambasadă, în legătură cu două proiecte de legi în dezbaterea Parlamentului. Ori, regulile Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice sunt valabile și pentru ambasada americană de la București. Dacă existau îngrijorări, ele trebuiau prezentate direct la MAE, la guvern sau la Parlament și nu lansate public, interferând cu viața politică românească.

 

2. Al doilea element nepotrivit de comunicare publică îl reprezintă introducerea în comunicatul referitor la vizita doamnei Victoria Nuland, în temele de discuție, a problematicii statului de drept în România. Comunicatul a fost propus, evident, de către staff. El a fost nefericit, pentru că a generat o ambianță tensionată, cu efecte asupra discuțiilor, dând senzația că adjunctul secretarului de stat vine la București pentru a trage de urechi autoritățile.

 

Rostul diplomației este, în principal, acela de a clarifica semnele de întrebare prin convorbiri confidențiale.

 

Este posibil ca acest element în comunicatul de presă să fi fost introdus la propunerea ambasadei de la București.

 

Am urmărit conferința de presă a doamnei Nuland, de la Ambasada americană, la sfârșitul vizitei. A făcut exclusiv comentarii legate de “statul de drept” din România (cu exepția răspunsului la o întrebare despre Republica Moldova).

 

S-au comentat afirmațiile domnului György Frunda în legătură cu aceste aspecte. Eu sunt de acord cu ceea ce a spus. Domnul Frunda a atras atenția asupra unor aspecte care țin de protocol, reguli și, în definitiv, de demnitate.

 

Cei care l-au criticat, sugerând politica “ciocu mic” par a fi recitit, de curând, fabula cu “licuriciul cel mare”.

 

În final, subliniez că relația cu Statele Unite este o relație fundamentală pentru România dar că ea trebuie să se bazeze pe respect, pe reciprocitate și pe dialog.

 

Mai cred că numirea unui nou ambasador american la București este o necesitate stringentă.

 

Concluzia mea, la acest moment, este aceea că dincolo de legăturile între serviciile de informații legate de lupta antiteroristă și de colaborarea politico-militară, legată de scutul antirachetă și de baza de la Kogâlniceanu, nu există elemente substanțiale de conținut, în prezent pentru relațiile bilaterale. Consecința este aceea că se recurge, din nou, la demagogia “condiționalităților democratice”, încercându-se introducerea pe agenda bilaterală exclusiv a unor teme de politică internă din România, cum s-a mai întâmplat și în alte perioade.

 

Cred că ar fi extrem de util pentru politica externă românească să ofere teme importante pentru dinamizarea relațiilor româno-americane, ieșind din pozițiile defensive și amplificând dialogul bilateral la Washington, pentru că cel de la București pare a fi virusat.

 

PS. Mă bucur că doamna Nuland a menționat că se află în România și pentru aniversarea a 10 ani de când țara noastră (în 2004) a devenit membru NATO.