In plina campanie electorala, Jurnalul National incepe astazi un serial despre istoria Capitalei. Despre prima sa atestare documentara, despre organizarea administrativa, despre cei care au condus destinele Bucurestilor, despre planurile, realizarile si problemele lor.

Bucurestii de altadata

Au fost zapcii, au fost pargari. Au fost age si spatari. Asa se numesc cei care cu secole in urma au randuit treburile targului, comunei, orasului Bucuresti. Despre istoria urbei, despre primii bolovani cu care s-au pietruit drumurile, despre becurile cu ulei de nuci si ravagiile pe care le faceau inundatiile Dambovitei, despre ce puteri aveau conducatorii Bucurestiului, cine erau alegatorii lor si cum se desfasurau campaniile electorale cand le venea randul, incepem astazi un serial. Intr-o campanie electorala care ne arata ca de un secol nu multe s-au schimbat.

La inceputuri, Bucurestiul a fost un sat. Apoi un targ periodic. Abia prin secolul al XV-lea, pe cand mestesugurile se desprind de lucrul pamantului, pe asezarea de pe Dambovita se aduna mai tot ce insemna activitate economica in zonele invecinate. Negustorii bastinasi, dar si cei straini gasesc aici o asezare destul de inaintata pentru a permite un schimb prosper de marfuri. Doar targul se afla la punctul de intretaiere a pricipalelor cai strabatute de marfurile negustorilor, atat spre Transilvania si Peninsula Balcanica, cat si spre tinuturile din vestul Oltului si Moldova.

Condus de judet si pargari, de aga si spatari

Pana pe la jumatatea secolului al XVI-lea nu exista nici o marturie despre cum era administrata localitatea. Spre deosebire de orasele din Transilvania, care se bucurau de autoadministrare, Bucurestiul era o mosie, o propietate a domniei, sub jugul otoman. Aflam ca, in a doua jumatate a veacului, orasul era condus de un judet si 12 pargari, alcatuind un fel de sfat comunal. Ei erau alesi anual, de obicei primavara, de catre obstea targului. Orasele aveau insa o administratie dubla: pe langa cea aleasa de oraseni functiona administratia domneasca. Ea avea puterea, ea ii confirma pe alesii orasenilor. Reprezentantii orasenilor aveau dreptul la judecata, solutionand pricinile ivite intre targoveti. Tot in atributiile lor erau strangerea birului, confirmarea schimbarilor de proprietate etc. Reprezentantii domniei nu se amestecau in viata orasului, ci vegheau mai mult la indeplinirea hotararilor domnesti si la strangerea darilor. Vornicul era judecator peste pricinile mai importante, iar parcalabilor le revenea strangerea birului de la anumite categorii de oraseni.

Pe atunci Bucurestiul se intindea mai mult in partea stanga a Dambovitei, in jurul curtii domnesti. Prima data despre hotarul sau se vorbeste intr-un hrisov al lui Matei Basarab: marginile mosiei Bucurestilor se invecinau cu satul Vacaresti, mosiile Jilava si Magurele, la nord si la nord-est pana la raul Colentina, iar spre vest pana la satul Lupesti al Manastirii Sf. Troita (Radu Voda).

Pe 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos decide ca Bucurestii sa fie una din resedintele domnesti ale Tarii Romanesti. Doua secole mai tarziu, la 1659, in timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucurestii devin capitala unica a Tarii Romanesti. Pe atunci se face prima incercare de pavare a strazilor cu piatra de rau, pe o portiune a ulitei Targului de Afara (azi Calea Mosilor).

La jumatatea secolului al XVII-lea, Bucuresti era deja capitala unica a Tarii Romanesti. Formele lui de conducere se schimba repetat. Alaturi de marele aga apare marele spatar, care avea in subordine un boier logofat si sase boieri zapcii, cu functii diferite. In 1775 se infiinteaza epitropia obsteasca, iar in 1794 vornicia obstirilor.

Primul consiliu muncipal

Regulamentul Organic din 1831 acorda oraselor dreptul de a se administra singure, prin consilii alese. A fost creat astfel Sfatul Orasenesc al politiei Bucurestilor, zis si magistratul, aflat in subordinea Departamentului din Launtru (Ministerul de Interne) si compus din 5 madulari alesi anual de reprezentantii mahalalelor. Asa-numitii deputati de mahalale aveau cel putin 25 ani impliniti si un venit de 5.000 lei intr-un „acaret nemiscator". Sfatul Orasenesc functioneaza sub aceasta denumire pana la 1848, cand este inlocuit cu Sfatul Municipal sau Consiliul Municipal. T

eritoriul orasului a cunoscut mai multe forme de organizare. La inceput a fost impartit in cinci „plase" sau „plasi". La sfarsitul secolului al XVIII-lea erau mentionate plasa Targul, plasa Podul Mogosoaiei, plasa Targul de Afara, plasa Brosteni si plasa Gorgan.

La inceputul secolului XIX-lea, plasile se transforma in „culori", „vapsele" sau „boiele" si ele la randul tot in numar de cinci: de Rosu, de Galben, de Negru, de Albastru si de Verde. Secolul al XX-lea aduce cu el restrangerea numarului culorilor la patru, „vapseaua" de Rosu fiind inglobata in celelalte ramase.

Capitala Principatelor Unite

In 1859, Bucuresti devine capitala Principatelor Unite, nu fara controverse provocate de traditia Iasiului sau de faptul ca si Comisia Centrala, „parlamentul" comun al celor doua Principate, se tinea tot in Moldova, la Focsani. Cel care tine pledoaria decisiva este Mihail Kogalniceanu. „Orasul Bucuresti este de secole facut pentru ca sa fie capitala Romaniei, arata Kogalniceanu. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogatiei Principatelor Unite, Dunarea, pe drumul cel mare al Occidentului catre Orient, cu o populatiune numeroasa, compacta si eminamente romaneasca, Bucuresci este apoi singurul oras care are elementul cel mai puternic al unei tari, clasa sau starea de mijloc. Nicaierea, in nici un alt oras al Romaniei, nu exista un centru de lumini mai mari, un popor cu aspiratiuni mai nationale si mai liberale, un spirit public mai neatarnat. Nicaierea opiniunea publica n-a putut a se dezvolta si a domni mai mult decat in Bucuresci... Exemple le-am avut in 15 iunie 1848 si in 24 ianuarie 1859."

Primariile de sector, vechi de un secol

In 1926, „Legea pentru organizarea administratiei comunale a orasului Bucuresti" impartea orasul in patru sectoare, care vor pastra in denumirea lor numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru si Sectorul IV Verde.

Se infiinteaza astfel si primariile de sector. Primaria de sector era persoana juridica si era condusa de un primar impreuna cu un consiliu. Fiecare primarie avea buget separat si dreptul sa perceapa taxe, impozite si contributii de la domiciliati pe teritoriul pe care il administra.

Cele patru sectoare si primariile lor vor preda stafeta in septembrie 1950 raioanelor (in numar de opt), care la randul lor se vor preschimba in opt sectoare. Din august 1979, numarul sectoarelor se va restrange de la opt la sase, prin comasarea sectorului 1 cu 8, si sectorul 2 cu 3.

Prima atestare in 1459

Pentru ca in a doua jumatate a secolului expeditiile otomane ajung sa treaca Dunarea, sa ocupe Giurgiu si Turnu, sa pustiasca si sa jefuiasca (inclusiv zona Bucurestiului), voievodul Vlad Tepes ridica pe la 1450 un punct fortificat numit „Cetatea Bucuresti".

Sub acest titlul va aparea actuala Capitala si in prima sa atestare documentara, la 20 septembrie 1459, cand domnitorul Vlad Tepes scrie un hrisov lui Andrei, Iova si Drag, cu ocazia intaririi ocinelor acestora de la Ponor (azi Oltenia) si a scutirii acestora de la obligatiile fata de domnie: vama oilor, a porcilor, albinaritul, galetaritul, vinariciul, dijmele, cositul fanului, posadele, podvoadele si caraturile. In document se mentioneaza ca el a fost scris „in septembrie 20 in cetatea Bucuresti, in anul 6968 (1459)".

Denumirea actualei Capitale este un aspect controversat. La 1781 un istoric spunea ca numele Bucuresti vine de la „bucurie, bucuros, a bucura", deci „bucuresti", iar trei decenii mai tarziu, intr-o carte tiparita la Viena, se consemna ca denumirea orasului de pe Dambovita se trage de la padurile de fag care se numesc „Bukovie". Legenda spune insa ca numele ar veni de la Bucur, intemeietor al orasului, intalnit in alte variante ca pescar, fiu de voievod sau mare feudal.

Bucur Ciobanu, mosnean de peste munti, cu avere mare, isi pastea turmele pe dealurile raului Dambovita, avand staulul peste colinele de la Radu Voda, mosie domneasca a Barasabilor. Se spune despre Bucur ca ar fi fondat bisericuta care ii poarta numele, ca a facut punte peste apa Dambovitei ca sa comunice cu campiile Vitanului, caci in apropierea stanei sale era balta Brosteni.

Cea dintai primarie dateaza din august 1864

Mihail Kogalniceanu este si initiatorul legii comunale din iulie 1864, prin care se proclama impartirea teritoriului in „comune independente" si, cel putin formal, autonomia locala. Pana atunci, printr-o lege promulgata la 31 martie 1864, orasul fusese declarat comuna urbana a judetului Ilfov, condusa de un primar impreuna cu Consiliul Comunal. In baza legii lui Kogalniceanu, ia fiinta prima primarie a Bucurestilor, in august 1864, iar cel dintai primar ales este Barbu Vladoianu (va avea un mandat insa doar de 1 an si 3 luni, august 1864-octombrie 1865). Ales este mult spus. De ce? Primarul provenea, e adevarat, din consiliul comunal format din 17 membri alesi pe patru ani. Alegatorii erau organizati intr-un colegiu alcatuit din toti contribuabilii cetateni romani care isi plateau darile. Primarul era de fapt numit de catre domn din primii trei consilieri cu cele mai multe voturi. Tot domnul il putea si revoca, ceea ce explica numarul mare de primari care s-au succedat la Primaria Bucurestiului in anii care au urmat. In numai 15 ani, intre 1864 si 1877, Bucurestiul are 12 primari, din care numai unul isi exercita functia mai mult de doi ani (generalul George Manu). Abia dupa razboiul de independenta se inregistreaza o mai mare stabilitate in conducerea treburilor comunale, in ultimele doua decenii ale secolului, Capitala avand 10 primari, dintre care Dimitrie Cariagdi a reusit sa aiba un mandat de aproape 5 ani. Este perioada unor nume ilustre precum Pache Protopopescu, Nicoalae Filipescu sau Barbu Delavrancea.

Cititi maine un episod despre problemele cu care s-au confruntat primii primari alesi ai Bucurestiului.