„Schismaticii” fără noroc ai partidelor politice

Răfuielile din interiorul partidelor româneşti au dus adesea la sciziuni în care cei care au pierdut competiţia au plecat cu simpatizanţii lor şi au înfiinţat noi partide. Majoritatea lor au dispărut din peisajul politic, iar altele au reuşit să supravieţuiască doar lăsându-se absorbite de formaţiuni politice mai mari. Până acum, cei mai de succes dizidenţi au fost susţinătorii din 1992 ai lui Ion Iliescu, cei care au plecat din FSN pentru a fonda FDSN, partid care s-a transformat ulterior în PSD.

Exemplul lui Ion Iliescu care a fondat un nou partid, pe care l-a transformat în cel mai puternic partid din România, poziţie pe care o păstrează şi astăzi, a dat ghes şi altora să aleagă calea sciziunii însă au fost departe de a avea acelaşi succes. Nici PSD nu a fost scutit de sciziuni. După ce Iliescu a pierdut alegerile prezidenţiale din 1996, Teodor Meleşcanu a vrut să reformeze PDSR-ul de atunci. Ulterior, a smuls o parte din partid cu care a fondat Alianţa pentru România în 1997. Popularitatea partidului a fost imensă la început, sondajele cotându-l cu opţiuni de vot între 15 şi 20%, însă valul de entuziasm a trecut repede astfel că în 2000 ApR nu a acces în Parlament, iar în 2002 a fost absorbit de către PNL. Următoarea sciziune din PSD a fost cea condusă de către Gabriel Oprea care, în mai 2010, au fondat UNPR-ul, partid carel-a susţinut pe Traian Băsescu, un club al traseiştilor din toate partidele. În schimbul promisiunii de a fi incluşi pe listele PSD la alegerile parlamentare din 2012, UNPR a contribuit la înlăturarea guvernului Ungureanu şi la susţinerea guvernelor Ponta, având o influenţă politică mult peste gradul de simpatie în rândul populaţiei. Când pe Oprea l-au ajuns dosarele penale, UNPR s-a dezintegrat la fel de repede, rămăşiţele fiind înghiţite de către PMP, un partid abia înfiinţat. Deznodământul nu a supărat pe nimeni, UNPR epuizându-şi rolul ca partid-balama.

Farsa PRU

În aprilie 2015, fostul deputat PSD Bogdan Diaconu a fondat Partidul România Unită, în degringolada social-democraţilor de după eşecul lui Ponta de la prezidenţiale. În august 2016, Sebastian Ghiţă a devenit membru al formaţiunii naţionaliste şi s-a vorbit despre faptul că ar pregăti intrarea în PRU a lui Victor Ponta. Acesta s-a ferit însă să intre în partidul care avea deja izul imund al PRM-ului de altădată, iar la alegerile din decembrie 2016 nu a intrat în Parlament. Rămâne însă doar amintirea unui filmuleţ postat pe YouTube în care Diaconu şi Ghiţă, suspect de binedispuşi după chelfăneala electorală primită, răcneau înfiorător versuri din „Noi suntem români” şi „Treceţi batalioane române Carpaţii”. În schimb, Ponta îşi încearcă norocul cu Partidul Pro România, format în 2017 de către Daniel Constantin, după expulzarea sa din ALDE. În pofida cooptării unor parlamentari, ponderea sa rămâne nesemnificativă, iar vizibilitatea mediatică tinde către zero.

Exclus din PRM-ul lui Vadim Tudor, Corneliu Ciontu a înfiinţat, în noiembrie 2005, Partidul Popular, care nu a supravieţuit pe picioarele proprii nici măcar un an, fiind absorbit de către PNG, în august 2006.

Succese provizorii

În ultimii ani, doar două partide create prin sciziune au trecut testul alegerilor, ALDE şi PMP, care au reuşit, în decembrie 2016, să obţină mai mult 5% din voturi. Călin Popescu-Tăriceanu a plecat din PNL după ce liberalii au rupt alianţa cu PSD şi a fondat Partidul Liberal-Reformator. Ulterior, PLR a fuzionat cu PC-ul condus de Daniel Constantin, noul partid luând numelede ALDE. După alegerile din 2016, Tăriceanu a rămas consecvent apropierii de PSD, ALDE fiind partidul care asigură majoritatea guvernamentală în Parlament. Traian Băsescu a condus schisma din partidul pe care l-a condus, după ce PDL l-a ales preşedinte pe Vasile Blaga în detrimentul favoritei prezidenţiale, Elena Udrea, în martie 2013. Ca şi ALDE, Partidul Mişcarea Populară a reuşit să intre în Parlament, dar rămâne izolat, relaţiile cu celelalte partide din opoziţie fiind destul de reci. Rămâne de văzut dacă aceste două partide vor reuşi să supravieţuiască retragerii din politică a fondatorilor lor, figuri politice proeminente şi încă destul de populare.

Revoltele anti-UDMR au sfârşit în smerenie

Nu toţi maghiarii ardeleni s-au simţit reprezentaţi de către UDMR astfel că au apărut şi partidele dizidente: Partidul Civic Maghiar în ianuarie 2008 şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania în decembrie 2010. Matematica le-a fost principal duşman, întrucât etnicii unguri ştiau că dacă îşi divizează voturile există riscul ca nici un partid maghiar să nu treacă de pragul de 5% şi să rămână cu un singur deputat în Parlament, ca celelalte minorităţi. În pofida unor succese la alegerile locale, PCM şi PPMT nu obţinut susţinerea pe care mizau şi au fost nevoite să devină mai conciliante cu UDMR-ul care, la rândul său, a consimţit ca şi la ultimele alegeri parlamentare să pună pe liste candidaţi proveniţi din cele două partide.