Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fenomen în premieră la noi în ţară: 2017 a fost primul an în care copiii au solicitat consiliere juridică la linia verde destinată celor care au nevoie de ajutor. Disperaţi din cauza certurilor părinţilor, sau, mai rău, din cauza bătăilor sau agresiunilor sexuale, copiii încearcă să-şi ia soarta în propriile mâini şi cer informaţii despre cum poate fi obţinut un ordin de restricţie, cine poate declanşa divorţul sau cum poate fi oprită o relaţie extraconjugală care îl face să sufere pe celălalt părinte.
„În majoritatea situaţiilor, copiii care solicită astfel de informaţIi (de natură juridică n.n.) nu solicită şi o intervenţie pe lângă autorităţi”, spune Cătălina Surcel, managerul Asociaţiei Telefonul Copilului. „Preferă să îşi asume ei rolul de salvatori ai părinţilor, vor să înţeleagă cum ar putea ei să fie de ajutor pentru a rezolva problemele din familie. Vor să meargă ei către autorităţi, să preia controlul. Consilierii noştri îi sfătuiesc să nu intervină, să lase părinţii să îşi rezolve problemele. Ei tind să fie părtinitori, să ia apărarea părintelui care este victimă, abuzat, agresat, înşelat. Pentru situaţiile de violenţă la care sunt martori, copiii vor să ştie cum se poate declanşa divorţul sau cum poate fi pedepsit tatăl pentru ceea ce face, cum se obţine un ordin de restricţie", explică Cătălina Surcel.
Se simt vinovați, în locul părinților
Psihologii avertizează că există o presiune uriaşă asupra copiilor ajunşi într-o astfel de situaţie, deşi este bine că ei încep să conştientizeze că aceste pobleme pot fi rezolvate. Chiar şi aşa, părinţii sunt cei care trebuie să rezolve problemele, pentru că un mediu tensionat acasă este neprielnic pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului.
„Este un fenomen care ar trebui luat în considerare. Părintii trebuie să înţeleagă că problemele lor afectează foarte mult copiii. Copiii ajung să se simtă vinovaţi pentru ceea ce se întâmplă cu părinţii. Au senzaţia că şi ei contribuie la această stare şi se simt neputincioşi. De multe ori, e un gest extrem de disperare, pentru că nu ştiu cum să gestioneze tensiunile, nu ştiu cum să oprească violenţa din familie. Poate sunt și excepții, unii copii pot exagera situaţia în care se află şi se victimizează. În special în perioada adolescenţei şi preadolescenţei, transformările prin care trec îi pot face hipersensibili sau să nu aibă capacitatea de a înţelege lucrurile şi le dau o interpretare eronată”, arată psihologul Keren Rosner.
În cazul relaţiilor extracojungale, copilul trăieşte intens şi sentimentul nedreptăţii. Pe de o parte, simte sentimentul nedreptăţii faţă de victimă, părintele înşelat. Pe de altă, şi el se simte nedreptăţit. Ştie că părintele îl invaţă să fie drept şi moral şi se dovedeşte că acel părinte a avut un comportament opus celui inoculat.
„Spune că el m-a făcut, deci corpul meu îi aparține”
Citește pe Antena3.ro
„Bună ziua. Numele meu este Marian și am 14 ani. Nu vreau să ofer multe detalii despre mine, pentru că îmi este rușine de ceea ce urmează să vă povestesc. Tatăl meu a fost întotdeauna agresiv verbal și fizic cu mine, iar în ultima perioadă a început să mă agreseze sexual. Mă sperie ce face, îmi spune că vrea să îmi atingă zona intimă, că doar el m-a făcut, deci corpul meu îi aparține. Face aluzii cu privire la organele mele sexuale și îmi este teamă că situația s-ar putea agrava. Ce măsuri s-ar putea lua împotriva lui? Despre mama mea nu știu ce să spun, ea nu intervine niciodată, îmi spune că astea sunt prostii, probabil nu mă crede. Și pe ea o bate tata și i-am tot spus să divorțeze, dar nu vrea să facă asta".
„Prizonier” acasă la tata
„Numele meu este Rareș și am 13 ani". (după ce a rostit aceste cuvinte, Rareș a început să plângă). „În urmă despărțirii părinților mei, sora mea a rămas în grija mamei, iar eu am rămas alături de tatăl meu… așa s-au înțeles ei. El mă bate în fiecare zi, așa cum o bătea și pe mama atunci când erau împreună. Locuiesc și cu bunica din partea tatălui, însă nu intervine, ba chiar mă lovește și ea de fiecare dată când are ocazia. Îmi doresc să stau alături de mama, care locuiește în același sat cu noi, însă ne este frică de reacția tatălui meu. M-a amenințat că o să vină după mine dacă plec și o să îi facă rău mamei mele. Ea m-a îndrumat să sun la voi, să îmi spuneți ce aș putea să fac eu, ce ar putea să facă mama și ce măsuri pot fi luate în situația aceasta".
Abandonat de mamă, umilit de bunică, la limita răbdării
„Eu sunt Matei și am 12 ani. Pot spune că sunt 12 ani de suferință, de bătăi și de umilințe pe care i-am îndurat aici unde locuiesc. Mă feresc să spun în familie... Locuiesc alături de bunica. Mama a plecat de mulți ani în București să își facă o viață mai bună, mi-a spus că nu mă poate lua și pe mine pentru că o încurc, uneori mă mai sună, însă niciodată nu îmi spune o vorbă bună. Despre tată nu pot să va spun nimic, nici nu îl cunosc. Bunica este bolnavă, este la pat, însă nu pot să vă spun cum se poartă cu mine și cum îmi vorbește. M-am săturat să aud că am fost o greșeală în viață mamei, că mai bine nu mă nășteam, că nu merit să mă hrănească. Îmi este și teamă să cer mâncare atunci când îmi este foame. Însă ceea ce m-a făcut sa va sun este faptul că nu mai pot rezista, nu mă mai pot controla când aud cum sunt jignit și cum țipă la mine. Ultima dată când bunica mi-a zis că mai bine nu mă nășteam m-am supărat atât de tare că am ridicat mâna cu intenția de a o lovi. Nu doresc să lovesc și să devin și eu agresiv, însă nici nu mai doresc să fiu umilit, bătut, înfometat. De aceea v-am sunat, mă puteți ajuta? Ce se poate face pentru mine? Cum se poate interveni? Vreau și eu o viață normală, cer prea mult?"
(În urma apelului, situaţia a fost transmisă instituţiilor abilitate, iar pentru acest copil s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă, în urma evaluărilor făcute de inspectorii sociali.)
(numele reale au fost editate, pentru păstrarea confidenţialităţii)
300 apeluri/zi s-au înregistrat anul trecut la Telefonul Copilului. Trei sferturi dintre copiii care sună să ceară ajutor nici măcar nu au curaj să vorbească în cadrul familiei despre suferinţele lor, preferând să se sfătuiască cu străinii.
Copilul se simte neputincios, frustrat şi foarte trist. Este într-o reală suferinţă atunci când este pus în situaţia de a alege între părinţi. El îi iubeşte pe amândoi, chiar dacă observă că unul are dreptate mai mut decât celălalt. Am avut copii care s-au plâns că nu mai suportă lupta de a fi aliatul unui singur părinte, pentru că ei simt că îl trădează pe celălalt. Keren Rosner, psiholog
