Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lăsată de mamă la un orfelinat și bătută de îngrijitoare pentru că plângea, peste 40 de ani a devenit purtătorul de cuvânt al Protecției Copilului. Și tot atunci a găsit puterea, curajul să povestească ce a trăit. Și nu oricum, ci într-o înregistrare pe care a făcut-o publică pe internet. Mulți au mărturisit că nu au avut tăria să asculte până la capăt cele 21 de minute. Sunt atât de emoționante, încât oamenii au izbucnit în plâns.
Cornelia Mandu este acum mamă, soție și purtătorul de cuvânt al Direcției pentru Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș. Are 45 de ani și o poveste de viață în care se îmbină speranța, ura, ambiția, dezamăgirea și multe nopți în care a încercat să înțeleagă de ce mama a lăsat-o într-un orfelinat. Era în vremea comunismului. A luat-o la plimbare și au plecat de la Vâlcea la Câmpulung Muscel. Copilul de 5 ani nu bănuia că era ultima zi cu părintele ei.
Lovită pentru că plângea după mama
„Am ajuns într-o clădire impunătoare care mie mi se părea ca un palat. Îmi amintesc și acum scara aceea de lemn masiv frumos arcuită și sunetele glasurilor de copii. O doamnă elegantă ne-a primit, iar ea, mama, cu o privire pe care nu o voi uita niciodată, mi-a spus să merg cu doamna că are puțină treabă și vine mai târziu să mă ia. Numai că acel mai târziu s-a făcut prea târziu. A fost ultima oară când i-am auzit vocea și am privit-o. Atunci nu aveam de unde să știu ce va urma și am așteptat-o ore, zile, ani. Am plâns în noaptea aceea ore întregi sperând să vină mama, până când una dintre îngrijitoare m-a bătut zdravăn ca să tac pentru că, spunea ea, îi deranjam și pe ceilalți. Cred că atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlalți. Mai târziu am aflat că asta înseamnă abandon și trăiesc și acum cu teamă să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc”, povestește Cornelia Mandu.
Traumele trăite în casa de copii nu are cum să le uite. Și spune că este o experiență nu doar de neuitat, ci și de neiertat. Educatoarele erau numite „mama” de către copii și lucrul cel mai tragic erau bătăile încasate de toți cei găzduiți.
A mers în practică la casa de copii
După un an, Cornelia Mandu a fost adoptată de o familie din Câmpulung care își pierduse fiul. Au vrut un copil care să le aline durerea și au întâlnit-o pe ea pe holul casei de copii. Au educat-o și au trimis-o la școală. Peste ani, a mers să studieze la Colegiul Pedagogic din oraș. Iar când a venit stagiul de practică, a optat pentru orfelinat.
„Părinților mei nu le-am spus niciodată despre această decizie, nu cred că mi-ar fi înțeles alegerea. Pentru mine, însă, a fost extrem de important. S-a făcut lumină în frământările mele. Am crescut cu o ură pe care nu am putut să o înfrânez față de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat. Promisiunea ei că se va întoarce la mine a fost cea mai urâtă minciună din viața mea. Am căutat-o după ce ai mei au murit. Au trecut 30 de ani până ne-am revăzut. Cred că și într-o mulțime cu mii de oameni ne-am fi recunoscut. Eram om în toată firea, mamă la rândul meu. Am vrut să o privesc în ochi și să o reneg, dar am învățat să o iert. Avea scuzele ei. O respect pentru că mi-a dat viață și asta e tot. Scrisorile pe care mi le-a dat ca să îmi demonstreze că s-a interesat de mine, fotografiile în care apar alături de ea, toate stau mărturie că Dumnezeu a știut ce este mai bine pentru mine. Ce am aflat eu din acele scrisori este că și ea a fost mințită la rândul ei pentru a o împiedica să mă găsească. I se spunea că am ajuns la o familie de intelectuali, doctori. Adevărul este că am crescut cu o familie de oameni modești. Tata, croitor la domiciliu, iar mama, casnică”, continuă povestea purtătoarea de cuvânt a DGASPC Argeș.
Să învățăm să spunem iubirea
Principala lecție dată de părinții adoptivi este că au învățat-o să fie om, iar cel mai mare regret al Corneliei Mandu este că ei nu mai sunt în viață ca să o vadă un om realizat. Și mai spune că ar vrea ca din povestea ei să învățăm un lucru: să le spunem celor dragi în fiecare zi tot ce înseamnă ei pentru noi. Acum, Cornelia lucrează cu alți copii ca ea, abandonați. „Dumnezeu are modul lui de a aranja lucrurile. Nu aș fi crezut că voi ajunge din copil al sistemului să devin angajat al sistemului. Întâlnesc acum copii cu povești de viață impresionante și mă emoționează, mă revăd în poveștile lor până la un punct și sper din tot sufletul ca ei să aibă șansa de a avea o familie așa cum am avut și eu. Îmi place să îi ascult, îi încurajez să își deschidă sufletele. Am o admirație specială pentru oamenii care decid să adopte un copil. Cred că adopția este cea mai frumoasă poveste de iubire pe care viața însăși o scrie pentru acei oameni aleși să o trăiască”.
Pe 2 iunie a fost Ziua Adopției, iar Cornelia a marcat-o îndemnând și alți părinți și copii să își spună poveștile.
„Mi-a luat mai bine de patru decenii să pot vorbi deschis despre adopție. Nu aș fi crezut că va veni ziua în care voi putea să fac asta, dar acum simt că este o eliberare”
