Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă porneşti din Hunedoara, după ce ai ieşit din Ghelari, unde începe Ţinutul Pădurenilor, o apuci pe un drum neasfaltat. Nu intri în Bunila. La marginea satului, între Bunila şi Poieniţa Voinii, o iei pe un drumeag care duce abrut la vale, vreo 500 de metri în jos. Odată ajuns în vale, o să ţi se arate, strălucitor, drumul: o cărare de marmură, de 5 kimometri, care urcă spre un sat de marmură, cu case de marmură, cu garduri de marmură, cu hambare de marmură.
Nu eşti într-un decor de film, ci în satul Alun, în munţii Poiana Ruscă, din Carpaţii Occientali. Din capul satului, unde pe stânga e fosta carieră de marmură (închisă în anii ’90), până în capul celălalt – o simfonie de marmură şi nici ţipenie de om.
Numai aici cuvântul „înmărmurire” îşi are ilustraţia spectaculoasă. Marmură şi aşchii de marmură, peste tot.
Dealurile din împrejurimi ascund marmura cea mai curată, odată vestită în lumea întreagă, marmura de Alun, prețioasă precum cea de Carrara, fiindcă, spun meşterii, granulaţia ei fină o face uşor de prelucrat. Nuanţele pale de brun-roşcat şi brun gălbui au făcut-o recognoscibilă în toată lumea. Uriaşa Casă a Poporului din capitala României a fost construită, pe vremea dictatorului Nicolae Ceauşescu, şi cu marmură de Alun. Marele paradox este că oamenii, abandonându-şi cele vreo 80 de case falnice, au plecat de sărăcie, deşi stăteau pe o comoară.
Dintre cei vreo şase care mai vieţuiesc acum în satul de Marmură, trei – două călugăriţe şi un ajutor de cioban, nu sunt din partea locului.
Călugăriţele au fost trimise aici de Episcopia Ortodoxă a Devei şi Hunedoarei, ca să întreţină Biserica de Marmură – unică în Europa, construită în perioada interbelică, între 1937-1939, pentru că biserica de lemn de la începutul secolului al XVII-lea, din miazănoaptea satului (astăzi moument istoric, îngropat în bălării), devenise neîncăpătoare.
Poate de dragul Bisericii de Marmură, bătrânul paracliser nu s-a îndurat să părăsească satul. Nu mai cântă la strană, fiindcă – în lipsa unui preot – nu se mai fac slujbe. Fără căptuşeala atâtor credincioşi care erau odată aici, condacele şi pricesnele ar suna rece, lipsite de însufleţire.
Citește pe Antena3.ro
Pentru cei şase care au mai rămas, Dumnezeu coboară în vale şi apoi urcă pieptiş până la Alun, zilnic. Pe marmura uliţei, printre casele pustii (cu lacăte răs-ruginite) cărora marmura le dă o alură semi-hieratică, paşii Lui răsună ca o chemare la rugăciune. O rugăciune înmărmurită.
