Coasta Dalmaţiei (I)

Motto: "Pour admirer les belles chauses mieux vaut ne pas être archéologique, historien ou critique d'art” - Gabriel Faure

O călătorie pe coasta dalmată a fost, din timpurile cele mai îndepărtate, un vis de bucurie al iubitorilor de frumos.

Ţară muntoasă (Karstul), în care calcarul a impregnat forme ciudate, ascuţite, în chip de turnuri gotice, vârfuri frânte, întortocheate, cu defileuri pitoreşti ce taie în stânci cărări de nepătruns, ascunde în adâncimile ei frumuseţi nebănuite: peşteri tainice, galeri subterane, cascade şi lacuri mici dar limpezi, punţi naturale, piramide de stalactite - toate cu înfăţişarea bizară a lucrurilor din alte lumi.

Mulţimea insulelor cu care e presăat ţărmul, contururile ciudate de mărimi cu totul variate ale insuliţelor întâlnite în cale, ţnveselesc e călător tot drumul lui lângă coastă. Verdele sobru al măslinilor de pe ţărm, migdalii şi palmierii, mai ales de la Spalato în jos, florile pline de aromă ale rozmarinului în formă de mici steluţe albastre, cele delicate şi trandafirii ale migdalilor, apoi agavele (la Raguza), palmierii din ce în ce mai înalţi spre sud, plante cu frunza mereu verde, diferite tufe de arbuşti strânse pe vârful colinelor - întineresc această vegetaţie, îi dau farmec şi poezie. În Antichitate, spun vechile scrieri, Dalmaţia era acoperită până spre sud de păduri dese, din care azi au rămas numai pini maritimi, ienuperii şi, în regiunile mai înalte, cypru, măslinul, leandrul, care caută marginea apelor spre a-şi arăta strălucirea minunatelor flori delicat nuanţate, rămase şi astăzi de strajă în acest loc de vrajă.


Istoricul Coastei Dalmaţiei
Făcând parte din teritoriul illyric, împrţit în Illyria Gracă şi Illyria Barbară, piraţii dalmaţi au supărat Roma cu jafurile lor. După o campanie de 30 de zile (cu 200 de ani î.Hr.) ei nu puteau fi învinşi. Distrugerea capitalei lor, Delimnium, n-a avut rezultatul dorit de învingători. Abia după 120 de ani, consulul Mettelus îi supune definitiv, prefăcându-le ţara în "Provincia Illyria".

După dominaţia romană, către sfârşitul imperiului, ţara a fost ocupată succesiv de goţi şi de avari, până la începutul secolului al VII-lea, când invazia slavă le tulbură liniştea prin devastarea oraşelor Salona şi Epidaur, gonind pe avari şi recunoscând autoritatea împăratului bizantin, singura existentă după căderea Romei.

În timpul lui Carol cel Mare, unele oraşe de pe coastă se pun sub protecţia imperiului franc, ceea ce provoacă nemulţumiri din partea împăratului bizantin, care, în urma renunţării lui Carol cel Mare, recâştigă pe rebeli. Populaţia slavă şi-a păstrat întotdeauna principii săi naţionali.

În secolul al XII-lea, partea de sud e cucerită de unguri, iar cealaltă pusă sub protecţia Veneţiei, sub numele de "Ducatul Dalmaţiei". De la 1462, însă, sforţările republicii de a rezista invaziei turceşti au fost zadarnice; de abia prin pacea de la Carlowitz (1699), Veneţia intră în deplina posesiune a Dalmaţiei, cu excepţia Ragusei, care şi-a păstrat independenţa ei relativ până ţn 1808. În 1797, după expediţia lui Napoleon în Italia, trece la Austria, prin pacea de la Campoformio, revenind însă Franţei în anul 1805. După căderea lui Napoleon în 1814, revine Austriei, care o ţine până la războiul mondial, când o parte se încredinţează Italiei (nordul), alta Iugoslaviei (Răsăritul) şi alta Albaniei (sudul).


Abbazia
Aşezată pe coasta orientală a Istriei, în partea cea mai pitorească a golfului Quernero şi la poalele lui Monte Maggiore (1400 m altitudine), Abbazia este cea mai frumoasă staţiune de pe ţărmul Adriaticei, supranumită, cu drept cuvânt, Perle del Adria. Plină de grădini încărcate de flori în diferite culori, cu vegetaţia caracteristică ţărmurilor mediteraneene, scăldată aproape tot timpul anului în razele calde ale unui soare primăvăratec, Abbazia este plină de culoare şi lumină. Farmecul acestui colţ de rai îl alcătuieşte, de asemenea, atmosfera încărcată de miresme, simţită prin adierea blândă şi caldă a aerului venit dinspre mare. Apa liniştită în albastrul ei adânc, presărată cu delicate broboane de spumă, e scăldată mereu într-o ploaie de lumină.

Plimbarea pe Corso, lung de 10 km, arată călătorului o serie variată de peisagii pitoreşti, atât spre nord, în portul Volosca, cât şi spre sud, trecând prin Angiolina Park spre Ika şi Laurana. De pe vârful muntelui Maggiore se desfăşoară o minunată panoramă asupra golfului Quernero, a peninsulei Istria, a câmpiilor veneţiene şi a Alpilor.

De la Abbazzia, cu trenul, vom face o plăcută excusie spre Postumia, la Grotele Adelsberg. De o lungime neobişnuită (4 km), cu drumuri întortocheate care nu ştii de unde vin şi nici încotro se îndreaptă, aceste grote sunt, cu drept cuvânt, un loc fermecat. Pereţii plini de calcar, în forme ciudate de oameni şi de animale (urşi, lei, câini), de obiecte (mese, scaune, poduri, coloane), un dom de 45 m lungime şi 28 m  lăţime, în lumina becurilor electrice colorate nespus de variat şi în zgomotul celor două râuri Poik şI Pivka, ce-şi fac drum chiar prin mijlocul grotei, fac să te crezi în vremurile de poveste ale închipuirii bogate greceşti, uitând cu totul lumea de afară.

Fiume (odinioară Tersatica), unul dintre porturile cele mai de seamă ale Italiei de după război, este un oraş a cărui vechime se pierde în negura vremii. Stăpânit cu 3000 de ani î. Hr., împreună cu câteva oraşe, de coloniştii fenicieni veniţi în Marea Adriatică, Fiume, cu ţinutul dimprejur, trece în stăpânirea vechilor pelasgi, apoi la greci şi etrusci, întemeindu-se mai apoi statul liburnilor în acest colţ adriatic. În timpul domniei lui, Augustus cucereşte Liburnia, punând bazele oraşului Tersatica. Carol cel Mare îl distruge în 799 şi actualul oraş se ridică, probabil, în locul vechiului Tersatica. În 1130, Fiume e dăruit de episcopul de Pola contelui de Duino, a cărui familie se supune în 1379 autorităţii Casei de Habsburg, care-l ţine până în 1809, când trece la Franţa. După 1868 Fiume se află sub stăpânirea Austriei până la războiul cel mare, când s-a alipit Italiei, majoritatea locuitorilor fiind italieni.

În vechime, Fiume era înconjurat de un zid posedând şi un castel bine întărit. Portalul roman din partea veche a oraşului, precum şi terenul medieval de pe Corso sunt singurele urme care se pot vedea. Astăzi, cu excepţia vartierului vechi, de un pitoresc cunscut oraşelor italiene sudice, Fiume este un oraş modern cu străzi largi şi clădiri impunătoare. Strada principală cu magazine elegante e Corso, cu clădirile moderne ale Palatului Guvernamental, Adria, Casa de Depuneri, Adminsitraţia Maritimă, Teatrul (în care încap 1200 de persoane), Catedrala cu faţada în stil roman şi biserica St. Guy, asemănătoare cu biserica Santa Maria della Salute din Veneţia. La extremitatea străzii, intrare în grădina publică. De la piaţa Dante, prin vale, spre canalul Morto, se ajuge la Via Michelangelo Buonarotti, care duce la Belvedere, de unde se poate admira panorama oraşului şi a portului, Quernero, la vest de Monte Maggiore, iar la poalele lui, Abbazia şi Laurana. În spatele lui Belvedere e cimitirul, una dintre curiozităţile oraşului.
___

Textul de faţă este prima parte a prezentării excursiei pe Coasta Dalmaţiei, organizată de Societatea Academică de Turism "România" în perioada 24 martie - 11 aprilie 1929. Conducătorii excursiei erau Th. Vlădescu şi N. Trestianu, amândoi avocaţi, consilieri în cadrul societăţii, ca şi în comitetul de redacţie al Buletinului informativ al SAT "România". Textul este extras din această publicaţie, anul III, nr. 3, martie 1929. Săptămâna viitoare vom prezenta partea a doua a acestui itinerar, prin Trieste, Pola, Zara, Spalato şi Ragusa. (Magda Cristina Ursache)