Ctitoria Sfântului Brâncoveanu

În Câmpia Română, pelerinul cu credinţă şi teamă de Dumnezeu găseşte sfânt lăcaş de popas la mănăstirea Brâncovenilor. Gândită ca un spaţiu dedicat rugăciunii, dar şi ca loc de refugiu pentru boierii din familia Brâncoveanului, strămoşii voievodului, mănăstirea începe a se zidi în veacul al XVI-lea. Jupâniţa Celea, bunica voievodului Matei Basarab, înalţă aici prima bisericuţă de lemn, în care-şi aflau alinare călugării şi schimnicii din împrejurimi. Era în anul 1570. Treisprezece ani mai târziu, Mihnea Turcitu avea să întărească cu hrisov daniile făcute mai înainte mănăstirii.

În vinerea din Săptămâna Luminată, de Izvorul Tămăduirii, măicuţele de-şi duc astăzi traiul în Mănăstirea Brâncoveni s-au adunat în jurul izvorului cu apă vindecătoare. Şi-atunci a fost prilej de depănat legende. Se spune că la mai mult de şase decenii de când bunica lui ridicase aici prima bisericuţă, Matei Basarab a poposit în curtea mănăstirii, ostenit de drum şi necăjit, căci suferea de o afecţiune a pielii, de nişte bube supuroase, pe faţă, pe mâini şi pe picioare, şi nu se putea vindeca. Într-o zi, spălându-se pe faţă cu apă de la izvor, a văzut cum faţa i se curăŢă. Şi-a spălat mâinile şi picioarele, aşijderea. Atunci s-a hotărât să facă danie mare, să refacă mănăstirea şi s-o îmbogăţească cu fortificaţii, un turn clopotniţă şi beciuri boltite. Astăzi, în acele beciuri, şi-au găsit locul vestigii ale unora dintre bisericile Bucureştiului care au fost demolate de comunişti, un muzeu ce merită vizitat, dacă aflaţi în trecere prin mănăstire.

Dar să urmăm istoria, pe firul ei. Constantin Brâncoveanu, cel care se află, alături cu toţi fiii săi, în galeria sfinţilor români, a ctitorit la Brâncoveni biserica mare de zid, cu hramul Sfântului Nicolae. Şi tot lui i se datorează ridicarea, pe locul vechii bisericuŢe de lemn a Jupâniţei Celea, a unei biserici-bolniţă, unde se ţineau slujbele "Sfântului Maslu" pentru cei care se betegiseră în războaiele de apărare a ţării. Încheiate în primii ani ai secolului al XVIII-lea, cele două biserici ale voievodului martir sunt construite în stilul brâncovenesc. Pridvorul are coloane de piatră, sculptate, iar uşile din lemn de stejar sunt bogat ornamentate.

Pictura care se păstrează este mult mai nouă, abia din secolul al XIX-lea, însă este de o frumuseţe care aminteşte de un zugrav celebru, Pârvu Mutu.

Închisă la sfârşitul anilor '50 şi transformată în azil de bătrâni, mănăstirea revine surprinzător la viaţă în anii '80, fiind refăcută de Elena Bărbulescu, una dintre surorile preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu, aceasta ajutând în epocă şi la refacerea unei alte mănăstiri din zonă, Mănăstirea Clocociov.

Dacă ajungeţi la Mănstirea Brâncoveni, atunci plecaţi-vă urechea şi la o frumoasă legendă a locului. Se spune că heleşteul din spatele aşezământului monahal izvorăşte din lacrimile Craiului Dunării, care se pornea în fiecare noapte către munte, unde îl aştepta iubita lui. Trupul lui era făcut din bobiţe de rouă. Într-o zi a zăbovit cam mult la drum şi l-a prins răsăritul soarelui cam prin locul unde se află mănăstirea. Atunci, trupul lui s-a prefăcut în abur uşor, atins de căldură.