De la Bârca la Viena şi înapoi (X)

Peste timp  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Peste timp  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

8 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Parcă am băut şi am mîncatîntr-un local în care, din clipă-n clipă, ne aşteptam să vină nişte cavaleri şi să ne-ntrebe, clănţănind din armuri, de vorbă. Cavalerii n-au venit. Dar şi-au trimis în schimb – în paharele cu vin roşu – sîngele ca semn de frăţie şi încredere în noi.

La toaletă – însă – minune fără seamăn: toate bune, doar chiuveta evacua greu apa. Mai sînt şi defecte, mai sînt şi probleme, se mai poate, deci, trăi.

Ar fi trebuit să adorm liniştit.

E cinci fără 20, dimineaţa. În Valahia cîntă cocoşii, la această oră, de sare lumea din pat ca la alarma atomică.

Mi-e dor de-acasă.

9 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Trebuia să mergem la Muzeul de ştiinţe naturale. După cîteva ore de somn (2 ore-3 maximum) m-am trezit buimac. V. Dinică a venit, punctual ca de obicei, dar i-am mărturisit că nu pot clinti picioarele în interiorul unui muzeu. Sunt obosit, tare obosit. Mă supără ochiul stîng care s-a înroşit şi seamănă cu ochii mamei lui Rembrandt. Mi s-a şi micşorat puţin. Sper să nu rămînă aşa.

Hotărîrea să mergem pînă la un magazin al firmei Philips, ca să-i iau lui Andrei un joc TV cu tenis, fotbal, flipper etc. Al cîtelea om modern sunt eu, care dau – măcar pentru cîteva zile – natura pe tehnică?
Reprezentanţa firmei Philips e undeva, în sudul Vienei. Drumul e destul de lung, dar ordinea îl face parcă mai scurt. Haosul e mai mare decît orice suprafaţă cît el, ordonată însă.

Ce liniştiţi sînt funcţionarii aceştia! Pacea şi confortul le-au dat parcă o superioritate în raporturile cu străinii febrili. Ce ştiu ei?

 Ce ştiu aceşti austrieci de lupta pentru dezvoltare? Ei au totul, ei sînt pregătiţi pentru ultima cină a veacului. Pe cît de pornit sînt eu să nu pierd nici o fărîmă de timp, pe atît de calmi sunt ei.

Cumpăr setul de jocuri. Iau şi nişte casete. Totul e scump în Austria. Cel mai greu e să vrei să împlineşti un vis al copilului tău şi să nu poţi. Şi el să vrea. Şi tu să nu fii în stare. Deocamdată nu mi-a fost imposibil să-l fac fericit pe Andrei cu acest joc.

De fapt, cum e în Austria?

E bine. Asta e prima concluzie.

E infernal de scump totul. Asta e a doua concluzie. Sigur că ar fi o contradicţie între "bine" şi "scump". O simt. Dar n-am ce-i face. E şi bine şi e şi imposibil aici.

Am dat să cumpăr o pîine cu cartofi. Avea jumătate de kilogram. Cît o franzelă de 2,20 sau cît o "Dîmboviţă". Cînd m-am uitat atent, foarte atent, am simţit că turbez: costa 21,90 şilingi. Jumătate de kilogram de pîine intermediară cu cartofi!

Aud că se schimbă uşor leii în şilingi. 37-40 şilingi pentru 100 lei. Deci cu aceeaşi sumă austriecii pot cumpăra maximum 2 pîini intermediare cu cartofi iar noi, acasă, 30-35 pîini intermediare cu cartofi. Pîinea e esenţială. Mi se pare că, aici, acum se cuvine să omagiem – din capitala Austriei – pe înţelepţii oameni care conduc poporul romîn şi care – forţaţi de capriciile şi mofturile pieţei internaţionale au mărit unele preţuri, dar niciodată preţul pîinii. Suntem într-adevăr o societate imperfectă, dar prefer imperfecţiunea noastră accesibilă inabordabilei perfecţiuni din Vest. Nu ştiu dacă o ţară cum e Austria, în care mijloacele de producţie cele mai multe sunt ale statului, în care impozitele corectează (pînă la 60 la sută) cîştigurile, o ţară cu un guvern condus de un socialist autentic, care-şi începe adresările, în cadrul partidului său, cu "tovarăşe şi tovarăşi", dar care nu se opreşte la formule exterioare, ci merge mai adînc, cu un real succes, real şi durabil, între cetăţeni, o ţară în care există atîta respect pentru România socialistă, pentru libertatea şi construcţia ei, o ţară ca aceasta e capitalistă doar pentru că nivelul de viaţă e mai ridicat.

Am constatat – mărturisesc aici prima oară faptul – o anumită concepţie nocivă la unii contemporani. Lor li se pare că a trăi bine – ca individ sau ca obşte – e un afront la adresa socialismului. Cineva nu e, pentru respectivii, comunist pentru că e îmbrăcat bine sau vorbeşte limbi străine sau – şi mai grav – a citit cărţi. Brrr! Cărţi!!! Pericol mare! Sistemul mondial al socialismului este (după părerea respectivilor stîngişti cretini) ameninţat de intelectualism, bunăstare sau libertate de gîndire.

Socialismul e în concepţia lor o îngrămădire troglodită de vise care nu se realizează niciodată, o dragoste ce sporeşte (sau scade prin ordin), o credinţă oarbă în ceva nedefinit, într-un comunism fără etape, un comunism care, ehe, va veni el, ehe. Măcar să ne anunţe pe toţi cînd va veni, ca să ne pregătim salopetele de operetă!

Capitalism este, pentru aceeaşi categorie de indivizi (din România sau din alte ţări, unele răsăritene), tot ce satisface pe om. Apare o marfă bună, vai de noi, ce ne facem, se reinstaurează capitalismul. Îşi cumpără cineva – în mod cinstit – o casă, şo pe el, capitalistul şi bişniţarul. Omul nu e om pentru aceşti oameni, dacă nu se încadrează strict între marginile compasiunii lor.
Mă feresc de aceste scheme, de aceste dogme, nu vreau să cad în eroarea ca, după o excursie, să botez Austria altfel decît o va hotărî poporul ei, în dezvoltarea lui liberă şi neutră. Dar mă întreb: este Austria o ţară capitalistă? Este Austria o ţară socialistă? Dar, oare, există doar două categorii de ţări? Dacă apare şi a treia? Şi a patra? Cine a hotărît – şi cu ce drept – că în loc de un pat al lui Procust se vor pune două şi atît? Restul nu încape în internatele cu pedagogi dogmatici.

Eu cred – pornind de la experienţa Austriei şi a altor ţări – că viaţa e niţel mai complicată şi că tabla de valori a planetei nu trebuie îngheţată la ce există. Forţa oamenilor e că vor căuta şi vor descoperi soluţii la care nici nu îndrăzneam să ne gîndim acum un deceniu.

Să lăsăm oamenilor să hotărască ei ce sînt, ce sunt ţările lor, ce fel de lumi vor edifica!

Am jucat tenis TV cu Andrei. Mă uitam la el cum se consumă în joc şi-mi aduceam aminte copilăria mea, la fel de orgolioasă şi bogată în vise. Andrei e fericit la Viena, e într-o jubilaţie continuă şi trebuie să fac eforturi mari pentru a-l convinge să doarmă satisfăcător. şÎmi spune rîzînd, ca să se spele parcă de o murdărie, că în casa mamei lui bancul preferat pe care-l spunea, oricui le intra în casă, fosta mea soacră era: "Ştiţi ce diferenţă e între un porc şi Adrian Păunescu? Numai cîteva kile". Andrei urăşte acum tot ce m-a ofensat atunci. De unde să ştie prăpădiţii aceia că nu eu, ci Andrei le va plăti scump toate răutăţile, toate mîrşăviile. Pentru că el le ştie. Revolta lui a atins forme aproape adolescente.ţ Ar vrea să întreprindă ceva în trecut, pentru a da o lecţie detractorilor mei. Mă vede, mă înţelege, mă iubeşte. Ce fericire mai mare pentru un om decît aceasta pe care o trăiesc eu, azi? Anul trecut mă gîndeam că pot să mor. Esenţa a ceea ce aveam de spus am spus-o. Şi, oricum, o moarte cînd încă lumea nu e plictisită de tine e preferabilă. Dar acum, nu mai vreau să mor. Am de dat ţării mele un bărbat. Cui să-l las? Cum să-l părăsesc? Niciodată n-am ţinut la viaţă ca acum. Acum şi, în urmă cu ani, în 1962 sau 1963, cînd fără să ştiu să înot, m-am aruncat în mare să o salvez pe fosta mea soţie de la înec, pentru că mă chemase. Şi am salvat-o. Nu simţeam pămînt sub tălpi şi iubeam, în secundele acelea, cel mai mult viaţa. Nu un accesoriu al ei, ci viaţa. Cum e ea. Respiraţie, bătaie de inimă, gîndire, dragoste şi credinţă.

L-am culcat pe băiatul meu şi, la ora 16:00, am fost împreună cu ataşatul nostru de presă, A. Dorobanţu, în vizită la redactorul-şef al ziarului celui mai vechi şi mai prestigios din Austria, "Wiener Zeitung". Dr Rudolf Antoni ne aştepta, împreună cu adjunctul său, dr Hermann Wlczek. Ne-am întreţinut prieteneşte.

Ziariştii austrieci n-au tonul ofensiv şi, adesea, provocator al altor spaţii geografice. Ei par consolaţi cu lumea aşa cum se prezintă ea.