De la Bârca la Viena şi înapoi (XLIII)

Manualul bunului european: - elegie, odă, epigramă, imn, epitaf, epopee, parodie, colind şi cântec de leagăn

19 ianuarie 1979(n.r. - continuare)
 

Doamne, din ceruri, îngerule-arici,
Zeu păcătos, nutrindu-se ca însuţi,
La întrebarea-mi voi primi răspunsu-ţi
În ţara mea din Europa kitsch?

Fii, dacă vrei şi dacă ne iubeşti,
European cinstit măcar o oră,
Doamne, toţi credincioşii te adoră,
Tu te-ai dedat la cele omeneşti.

Tu nu ne spui acum măcar atât:
Cui ispăşim noi toţi această vină?
Barbarii oare-au terminat să vină
Pe-un cal frumos sau pe un tanc urât?

Părerilor de bine şi de rău
Le suntem permanentă, tristă pradă,
Şi, chiar când ninge, tu îţi laşi să cadă
Alb mărunţiş din buzunarul tău.

Lămpile capului mi se aprind
Şi nu se sting când mi se culcă fiul,
Te caut în metale cu burghiul
Şi-n pâinea patriilor c-un colind.

Dar nu mai eşti, te-ai tras din lume lent,
Ca sarea de sub aburii de apă,
Măcar să-i stai unui prelat sub pleoapă
Sau în credinţa altui continent.

Te temi cumva de lege sau de glonţ?
Te-ai îngrăşat de nu mai sui la stele?
Prin ale Europei kitsch tejghele
Eşti ieftin, Dumnezeule gablonz.

Credinţa ta prea mulţi o vând perfid
Dau în comerţ iluzii populare,
Atâta lume suferă şi moare
La câte-un rug şi, vai, la câte-un zid.

N-am mai văzut cinstite sărbători,
Eu cred că de la fiul tău încoace,
De la Iisus Cristos ce se preface,
În traficant de cruci şi de ninsori.
 
Cui ne rugăm când toţi v-aţi pervertit?
În vreo afacere pentru Mesia
Cumva e implicată şi Maria?
Ce Europă kitsch, ce ţărm cumplit!

Legendele ni s-au uscat în guri,
Plămânii noştri fum de jertfă poartă,
Puterea ta degeaba ne mai iartă,
În van de tine tu ai să te-nduri.

Eşti dezlegat de forţă şi mister,
Eşti implicat în criza mondială,
Faci parte din noroi şi din greşeală,
Cu-ntregul calendar şi-ntregul cer.

Eu te-am văzut de-atâtea ori în vis,
Păreai o graniţă crescând un tigru,
Dădeai coşmarurilor echilibru.
Ca faţa plumbului mi te-ai închis.

Şi-acuma, pur, nu pot să te mai văd,
Pluteşti ca norul de toxicitate,
Eşti nicăierea şi te simt în toate,
Trist artizan al marelui prăpăd.

Măcar atâta, pace să mai dai,
Acestei Europe militare,
Până se face fiul meu mai mare,
Şi are dreptul să se ducă-n rai.

Mă uit la toate cum se sting şi mor,
Şi lucrurile lumii scânteiază,
Nu le mai are nimenea în pază,
Şi toate o pornesc de capul lor.

Măcar să fiu în ţară, către nord,
Să-mi cânte trişti copii o tirilaxă,
Să nu mai simt că planetara axă
Pluteşte strâmb, ca de-un atac de cord.

Să fie totul simplu-n jurul meu,
S-adorm în Maramureş într-o floare,
Şi să mă scol în era viitoare,
La-ntâmpinarea altui Dumnezeu.

Vai, doamne al pământului murdar,
Eşti singura eternitate care
În veacul kitsch devine muritoare
Că şi-a făcut altarul un bazar.

Cântec confuz în Europa kitsch,
Şi ţara mea sub târguri planetare
Pe limba ei mai spune când o doare,
Dar limba stinsă ni-i şi suntem mici.

Ce vuiet de-ntuneric şi de veşti,
În catedrala ta aristocrată,
Se pune, doamne, ca un vânt să bată
A  ce se-ntâmplă azi la Bucureşti?

 

Glorie ţie, continent gablonz,
Cu dumnezeul potrivit pe turle,
Lasă-i pe detractorii tăi să urle,
Sunt nişte "patriotici" vagabonzi.
 
O Europă văd şi voi vedeţi,
La limita nuanţelor putride,
Ea este sora vechii Atlantide?
Somn paşnic, continent cu epoleţi.

Şi-acum, din toată inima un imn:
Să fie glorioasă, tare, mare,
A noastră Europă de vânzare,
În care cum trăim aşa murim.

Şi-un epitaf pe crucea ei de bronz,
Că piatră nu mai are de-o vecie:
"Ai pace, continent melancolie,
Ai linişte-n sicriul tău gablonz".

Şi epopeea, iat-o: cinste ei,
Eroica şi pudica nebună,
Care-a ştiut, dar nu a vrut să spună,
Soldaţii noştri cât i-au fost de grei.

Şi ghicitori, şi parodii mai ştiu,
Silabe ce de tine să se-agaţe
Te-aş legăna, plângând, la mine-n braţe,
Că am în tine fiică şi am fiu.

Că mare eşti, şi noi rămânem mici,
Dar oasele strămoşilor în tine
Se simt acasă şi le pare bine,
Sărmana noastră Europă kitsch.

Te-au pângărit nenumăraţi barbari,
Dar nu numai furându-te, jignito,
Ci ei sămânţa ta au pângărit-o
Cu fiii lor azi suntem veri primari.

Au pus neant în ceaşca de cafea,
Şi boli de os în apa de fântână,
Ca paza ta cândva să fie spână
Şi ei în pat cu neamul tău să stea.

Pe Dumnezeu l-au cumpărat curând
Cu viciile lor apetisante,
Fecioarele ţi le-au făcut amante,
Şi ele te trădează chiar născând.

Noi nu mai suntem noi, noi suntem ei,
Cât ni-i de dragoste ni-i şi de silă,
Un Dumnezeu de kitsch şi de gorilă
Veghează pântecele de femeie.

Ce vinuri vor ieşi din bietul teasc
În care struguri şi venin se toarnă?
Confuză vară şi confuză iarnă,
Simţim în noi barbarii cum renasc.

Barbarii, fără nici un chip moral,
Ei vin aici la moarte să ne-asmuţă,
Nu dintr-un continent, ci din maimuţă,
A şi-nceput războiul mondial.

Războiul nu e între ţări şi ţări,
Ci între os şi os, în fiecare,
Se-nfruntă-n noi porniri aşa contrare,
Paşnici străbuni şi strănepoţi călări,

Războiul mondial e-n orice os,
Celulă cu celulă se înfruntă,
Câtimile măcel aduc, nu nuntă,
Fatalule război misterios.

Întreaga omenire va muri
Când va cădea din sine fiecare,
Şi Europa kitsch, căzând în mare,
Va da un strigăt de culoare gri.

Ţine-te bine, continent stingher,
Să te botez acum pân-la plecare,
Să-ţi fie lină scufundarea-n mare,
S-auzi un subacvatic Lerui-ler.

Apără, doamne, ce ne-a mai rămas,
Această curte cu statui frumoase,
Un continent în ale cărui oase
Barbarii n-au făcut întregul pas.

Ai fost cu noi şi pentru tine-am ars
Pe rugurile dogmei suferinde,
Şi te-am lucrat şi tu ne-ai dat merinde
De la Iisus Cristos până la Marx.

Şi-acum pe seama cui ne laşi aici?
Vaporul nostru are punţi de pâslă
Şi ceasul bate-n turn, parcă-i o vâslă,
Ultimul ceas al Europei kitsch.

În numele de tată, iată, vin,
Şi-al fiului ce sfânt îmi poartă duhul,
Şi strig, muşcând cu dinţii, tot văzduhul:
Florile dalbe vreau, nu vreau amin.

E vineri şi-mpreună cu un român din Târgu-Mureş, care munceşte în străinătate ca rezident şi care-mi povesteşte că la un telefon şi-a căutat cândva nevasta toată noaptea şi n-a găsit-o şi-i venea să înnebunească de ceea ce i se părea că e o minciună sfruntată ceea ce spunea acea femeie, şi anume că n-a fost acasă pentru că a fost la  cenaclu la Târgu-Mureş, cu V. Dinică şi cu consulul Nicolae, din nou fără Andrei, care joacă mereu tenis la televizor, se uită la emisiunile austriece, desenează şi se odihneşte, mâncăm la o cârciumă de mahala, cu bune produse de grătar şi cu acelaşi excelent vin, care ne însoţeşte în toată Austria, de fapt, în toată Viena şi împrejurimi, ca o pedeapsă şi ca o provocare, după 2.050 de ani, la adresa lui Burebista. Probabil că mulţi dintre cei care fac vin prost în ţară pun asta pe seama întreruperii tradiţiei, o dată cu scoaterea viilor, adică a viţei-de-vie, ca să nu se înţeleagă cumva oamenii vii, de către marele rege dac. Mărturisesc de aici, de la Viena, de la Restaurantul Horwatah, că sunt realizări ale lui Burebista pentru care aş fi în stare să votez într-un parlament pronunţat democratic pentru scoaterea viţei-de-vie. Una din aceste realizări este înfăţişarea statului dac pe vremea lui Burebista.

Pregătesc un anunţ pentru principalele ziare europene:

"Cedez viţă-de-vie de bună şi proastă calitate, parţial sau total, pentru o lecţie de geografie susţinută de domnul profesor dac Burebista. Ofer cazare".

Aici, la Horwath, aceeaşi atmosferă plăcută. Domnul Colceriu lucrează într-un magazin de textile şi iată-i fac rost fetiţei mele de rochiţa tiroleză cerută de ea şi promisă de mine. Aşa îmi zic, dar îmi zic degeaba, pentru că românii sunt oameni simpatici, dar rochiţele tiroleze sunt foarte scumpe şi e cam greu să le plăteşti şi, fireşte, cu atât mai greu să le pretinzi.

Va urma

 • Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte
şi gânduri.