De la Bârca la Viena şi înapoi (XXII)

PESTE TIMP  ●  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

PESTE TIMP  ●  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

15 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Voi scrie, voi scrie cu siguranţă un colind pe motivul abracadabra. Dar de ce să amân ceea ce simt că aş putea face acum? Acum trebuie scris.

Florile dalbe, mergem cu ursul,
Florile dalbe, mergem cu capra,
Florile dalbe, în Europa,
Florile dalbe, Abracadabra,

Mai dă-ne, Doamne, încă puterea
De-a ţine minte măcar cuvinte,
Abracadabra, florile dalbe,
Abracadabra, florile sfinte.

Fie-ne limpede restul de viaţă,
Ursul cu ursul, capra cu capra,
Veniţi aproape, oameni ai lumii,
Florile dalbe, Abracadabra.

Să nu ne îngheţe mâinile-n iarnă,
Să nu ne îngheţe copiii-n geruri,
Abracadabra până-n morminte,
Abracadabra până la ceruri.

Dor îmi e, Doamne, de intimitate,
Mă răscoleşte şi mă apasă
Dorul de-a merge oriunde-n lume
Şi să mă simt pe oriunde acasă.

Pare că mama nu mai e mamă,
Pare că tatăl ni se reneagă,
Abracadabra, florile dalbe,
Florile dalbe, ninsoare neagră.

M-aş recunoaşte în voi, cu toţii,
Puneţi voi, oameni, lumini la ferestre,
Şi pentru soare, şi pentru lună,
Şi pentru grija stelei terestre.

Prea e pe lume singurătate,
Prea ne ia vântul, prea ne ia apa,
Prea primesc bice colindătorii.
Florile dalbe, Abracadabra.

Sufletul lumii cu ce se ţine?
Nu cu ce ducem la gură în linguri,
Nu cu ce facem lucruri prin case,
Ci cu durerea de a fi singuri.

Singurătate, singurătate,
Joacă şi ursul, joacă şi capra,
Facă-se cald pe planeta de gheaţă,
Florile dalbe, Abracadabra.

În Europa ninge ca-n ochii
Mortului câine de pe şosele,
Ne învârtim turmentaţi de-ntuneric
Pe sub străine, cinice stele.

Abracadabra, mi-e dor de mama,
Florile dalbe, nu m-aş mai naşte,
Isus Hristosul intră-n vacanţă,
De la Crăciun până-n ziua de Paşte.

Ninge de parcă departe, în Cosmos,
Se fac din gheaţă mori şi sicrie,
Şi pe planeta noastră cad aşchii,
Abracadabra, steauă pustie.

Florile dalbe, flori de otravă,
Cad din picioare ursul şi capra,
Intrăm pe geamuri în Turnul Babel,
Colindătorii cu Abracadabra.

Florile dalbe, Abracadabra,
Nască-se toate, ducă-se toate,
Ninge pe lume aşchii de lume,
Frică mi-e, Doamne, de singurătate.

Frică mi-e, frică, n-aş mai da ochii,
Frică mi-e, frică, să-mi ating pleoapa
De nebunia singurătăţii
Unde se cântă Abracadabra.

Totu-i metalic, totu-i de sârmă,
Singurătatea o simt pe şină,
Doamne, planeta noastră etanşă
Nu mai trăieşte, nu mai respiră.

Florile dalbe, floare de plastic,
Abracadabra, trist de metale,
Noi vom cădea cu şoseaua în cosmos,
Simt cum pământul ni se prăvale.

Hai, ambalaţi cărătoarele voastre
V-aşteaptă, iată, cerul şi groapa,
Civilizaţie de solitudini,
O să te mistuie Abracadabra.

Mergem în fugă, fără de şansă,
Inşii de silă ai spermei bastarde,
Abracadabra ne dă frisoane,
Abracadabra, apoi, ne arde.

Dor mi-este, Doamne, de sfânta casă
Unde colindă ursul şi capra,
În câte graiuri mă chinuieşte,
Mă răstigneşte Abracadabra.

… Şi pentru că nu sunt primul care a simţit pericolul singurătăţii, şi pentru că singurătatea nu e naţională, ci e planetară, dacă nu cumva singurătatea e numele conspirativ al sistemului nostru solar, aici, în Austria, oamenii au aşezat pe autobandul lor rece şi distant, din când în când, lumini de intimitate.

Unul din numeroşii mari pictori naivi iugoslavi – căci, fără îndoială, iugoslavii au cea mai tulburătoare şcoală de pictură naivă – ar putea picta, dacă ar citi cele scrise de mine şi i-ar conveni, această imagine de paradis la care vă voi duce îndată, deşi ea nu există în realitate, această imagine la care am ajuns eu pentru că simţeam nevoia s-o am. Această imagine pe care îmi pare rău că Andrei, care nu e cu mine în maşină acum, spre Salsburg, n-o pictează el. Nu prea-i plac culorile, desenează în alb şi negru. Această imagine a unei şosele foarte moderne, cu multe benzi, fără vegetaţie, dar pe care oamenii au aşezat veioze. Da, exact aşa cum vă spun. Ei n-au aşezat în realitate veioze, ci lumini care văzute cu ochiul omenesc pot deveni veioze. Mai reducem stâlpii, mai dăm puţin galben sticlei care le protejează becurile şi avem imaginea unei autostrăzi presărate de viscol metalic, dar salvată de blândele, caldele, intimele prezenţe ale unor veioze.

În loc de a plonja în neant, ne liniştim ochii la o staţie de benzină. Culorile odihnesc, cei dinăuntru beau bere şi se uită la televizor, împreună cu câinele lor, care, după părerea lui Andrei, seamănă foarte mult cu Kempes al lui de acasă. E o atmosferă foarte liniştită în această ţară neutrală care e Austria. Dar rata de acumulare e mică, se trăieşte de azi pe mâine. E o politică şi asta. Oamenii se mulţumesc nu cu puţin, le place confortul, dar pericolul îi paralizează. Revin la o întâmplare de acum o săptămână. Cetăţenii aceştia calmi, pe care-i doare în cot de tragediile lui Shakespeare, austriecii aceştia splendizi şi care mai frecventează opereta, au intrat într-o panică de patul morţii când li s-a stins lumina în Viena. Le lipseşte experienţa recentă a solicitării. Aşa se explică şi apariţia – care n-a putut primi nici o replică – a teroriştilor în Viena, în urmă cu puţină vreme, la întrunirea miniştrilor petrolului. E bună liniştea, e minunată, dar mai ales în condiţii de laborator. Căci în condiţii de viaţă normală pericolul e conţinut în chiar preţul existenţei.

Nu fac apologia psihologiei de panică şi de veghe continuă. Dar laud pe oamenii care ştiu să se considere părtaşi la soarta lumii.

Am constatat nu numai la unii austrieci, ci şi la mulţi cetăţeni din Occident (iar am împărţit lumea în Orient şi Occident, să mă scuze marii conducători de la Yalta?!) o anumită psihologie de spectatori.

Spectatori? Puţin zis. Trebuie să existe undeva o poziţie şi mai comodă decât a spectatorului. Nişte posturi de observaţie condescendentă. Asta ocupă mulţi cetăţeni din Occident. Aerul lor e că noi trebuie să jucăm în faţa lor o piesă de teatru, cât mai tare, cât mai sângeroasă, cât mai plăcut digerabilă de minţile lor obosite de o cultură vastă… Măi băieţi, par a zice ei, vă comportaţi binişor, dar ce dracu nu reuşiţi şi voi să vă treacă prin sabie cotropitorii străini, ce dracu tot faceţi voi cu Ceauşescu acesta al vostru de nu vă scaldă-n sânge duşmanii voştri. Mă, voi sunteţi nişte trădători ai condiţiei umane dacă nu muriţi spectaculos, să ne placă nouă. Şi-n America, şi-n Germania federală am constatat plăcerea aproape sexuală a unor interlocutori de a ne şti hăcuiţi, ca să ne poată ei compătimi cu acte-n regulă, ca să ne poată ei protesta verbal, ca să poată ei să-şi înduioşeze nevestele în paturile lor nici slinoase, nici imaculate, în care aduc câte-un virus de la amantele dosite ce se culcă în restul timpului cu negri bogaţi.

Psihologia aceasta de voyeur care nu poate înfăptui actul posesiunii, ci se bucură când prin gaura cheii vede înfăptuindu-se acest act o constat şi la nişte austrieci care-mi ies în cale. Adică, vezi mata, voi, românii, nu puteţi fi eroi decât dacă încetaţi de a mai fi oameni vii.

… Psihologia aceasta de supervizori plictisiţi, excedaţi de probleme de tot felul mă deranjează. Nu mă deranjează însă personal, ci aşa, ca simplu consătean al unor europeni, lipsa lor de atenţie la pericole. Faptul că li s-a uscat, li s-a stafidit sistemul de alarmă.

(va urma)