De la Bârca la Viena şi înapoi (XXV)

Dar parcă nu-i drept ca noi, românii, să stăm la cozi la carne, în pieţele noastre, altădată ocupate de maşinile de război ale tuturor protectorilor şi profitorilor noştri, şi astăzi unii dintre cei care ne-au furat, de exemplu strămoşii sau părinţii acestor oneşti cetăţeni vest-germani, să se învârtă satisfăcuţi în groapă că ai lor o duc mai bine decât ai noştri. Că ei au în vreme ce noi abia îndrăznim să sperăm că vom avea.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

15 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Dar parcă nu-i drept ca noi, românii, să stăm la cozi la carne, în pieţele noastre, altădată ocupate de maşinile de război ale tuturor protectorilor şi profitorilor noştri, şi astăzi unii dintre cei care ne-au furat, de exemplu strămoşii sau părinţii acestor oneşti cetăţeni vest-germani, să se învârtă satisfăcuţi în groapă că ai lor o duc mai bine decât ai noştri. Că ei au în vreme ce noi abia îndrăznim să sperăm că vom avea.
Nu vreau pedepse pentru fiii învinşilor, n-ar fi nici o satisfacţie pentru mine să văd oamenii suferind de foame şi de frig în RFG, dar vreau o mai dreaptă împărţire a roadelor victoriei. Vreau recompensa istorică pe şcare o merită poporul meu, care s-a pus de-atâtea ori în slujba umanităţii, care şi când s-a angajat în războaie pe care momentanii săi aliaţi le duceau nedrept a făcut-o pornind de la temeiul unei legitimităţi istorice. Soldaţii români n-au ajuns la Budapesta în 1919 pentru că voiau să înăbuşe revoluţia ungară. Soldaţii români nu şi-au făcut politica mergând şi punându-şi opinca pe Parlamentul ungar, ei au fost trimişi să răspundă provocării excesului (pe care revoluţionarul adevărat care era Bela Kun) celor ce complotau împotriva integrităţii teritoriale a României. Şi că e aşa o dovedeşte împrejurarea incontestabilă că soldatul român s-a retras din Ungaria, iar nu a fost scos de nimeni şi trimis acasă. Câte acte de barbarie împotriva populaţiei civile a săvârşit soldatul român? Câte acte de caritate în schimb? N-o să cerem ca aceia care au trăit sentimentul umilinţei, când armata unei alte ţări a venit peste ei, să aplaude acţiunea militară a României. Nu aplaud acea acţiune militară. Dar caut să-i descifrez resorturile şi protestez aici împotriva încercării unor comentatori străini de a vorbi despre poporul meu ca despre un popor expansionist. Soldatul român a fost silit să ajungă la Budapesta pentru ca Bela Kun să nu ajungă la Braşov. Era mai bine ca acest episod să fi lipsit din istoria relaţiilor dintre România şi Ungaria, dar dacă acest episod există el există în toate articulaţiile lui. Şi-atunci e bine să începem descrierea lui de la început, de la origine. Nu poporul român a emis pretenţii teritoriale asupra Budapestei, capitala inalienabilă a Ungariei, ci conducătorul revoluţiei ungare a emis pretenţii teritoriale asupra pământului românesc care e Transilvania. Voi respinge aici, deopotrivă, încercarea unor şovini de origine română de a nega legitimitatea existenţei statului ungar în hotarele sale de azi, pe temeiul – zic ei – că Ungaria s-a format târziu, prin sosirea unor triburi migratoare, pe un pământ deja civilizat, precum voi respinge excesele iredentiştilor unguri porniţi să justifice eşecul revoluţiei socialiste ungare prin intervenţia imperialismului românesc.
E posibil, e istoric, ca o explicaţie să fie şi aceasta, intervenţia nu a imperialismului românesc, ci suma de intervenţii ale reacţiunii străine, inclusiv româneşti, în Ungaria. Dar Bela Kun a căzut victimă propriilor sale erori, între care şi aceea de a fi legat triumful revoluţiei socialiste ungare de câştigarea de către ţara sa a teritoriului transilvan.
Fără îndoială, prezenţa trupelor române în războiul antisovietic, dus de Germania fascistă, a fost nefastă şi generaţii întregi au plătit în această ţară eroarea istorică a unui mareşal şi a unei conjuncturi. Nimic nu poate justifica alianţa noastră – deşi cuvântul "noastră" e impropriu, pentru că nu noi, ci o parte umilită a fiinţei noastre era în cauză – cu Germania fascistă. Nimic nu poate justifica lungul şir de umilinţe care au decurs din acest act criminal. Dar Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc şi nici un Dumnezeu, şi nici un ţar, şi nici o ideologie nu vor justifica niciodată presiunile la care guvernul sovietic a supus România în vremurile premergătoare celui de-al doilea război mondial. Aşa cum m-a învăţat partidul meu, războiul nu e o cale. Războiul trebuie exclus dintre soluţiile omenirii. Asta o spun ca patriot şi comunist. Sunt educat la această şcoală. Şi altul tata nu mai face. Războiul trebuie scos în afara legii şi nici un război nu-i bun. Dar – întreb eu – de ce nu-şi pun sovieticii problema a ceea ce ei înşişi au întreprins împotriva unor ţări suverane? Nici un om de pe pământ nu va putea ierta pe fasciştii germani care au pângărit pământul sfânt al Rusiei sovietice, dar cum aş putea eu, ca român, să zic şi să cred că, aflaţi în Basarabia, printre fraţii lor, soldaţii români constituiau trupe de ocupaţie străină? Războiul împotriva Uniunii Sovietice a fost un război nedrept, între altele şi pentru că după terminarea lui poporul român a mai pierdut o dată Basarabia şi Bucovina. Alta era calea, alta era soarta noastră dacă, printr-o politică mai apropiată de interesele poporului nostru, conducătorii României ştiau să nu implice în nici un fel armata română în acţiunile armatei fasciste germane. Am auzit pe unii zicând, pe unii întrebând: bine, dar, dacă nu intram alături de ei, nu ne distrugeau?
Răspunsul meu este: eu prin politică nu înţeleg acţiunile diplomatice din ultimele două săptămâni ale unui guvern, eu prin politică înţeleg suma acţiunilor omeneşti de-a lungul unei civilizaţii şi dirijate de o energie unică. Eu prin politică a statului român înţeleg capacitatea pe care ar fi trebuit să şi-o creeze de a nu fi ocupată ţara în cazul în care ar fi refuzat alianţa cu Germania fascistă. Se cuvenea să avem o economie atât de puternică şi o armată atât de bine pregătită încât Germania fascistă să nu îndrăznească a ne obliga să fim alături de ea. Iar noi, la rândul nostru, să putem, prin armele păcii, să cerem Uniunii Sovietice şi să obţinem de la ea drepturile noastre strămoşeşti, legitime şi fireşti, asupra pământurilor niciodată rusificate ale întregii Moldove şi Bucovine.
Să nu uităm că, intrată în război alături de Germania fascistă, România era deja ciuntită, prin Dictatul de la Viena.
Degeaba încearcă detractorii noştri să compună în cărţile lor blestemate statul român de-atunci un chip rumeior, de burghezie fără probleme.  Degeaba i se impută acestei necăjite patrii române o prosperitate pe seama altora. E culmea culmilor ca o Românie sfâşiată să fie considerată azi profitoare a anilor războiului mondial nr.2. şVa să zică n-aveam nici Basarabia, nici Bucovina, va să zică ne fusese sfâşiată Transilvania şi eram profitori.ţ Doresc profitul acesta tuturor inamicilor noştri!
Mă uit la vitrinele bătute de fulgi de ninsoare poluată ale oraşului Rosenheim şi spun: ne-am aflat mereu în tabăra celor ce-au pierdut, ei s-au aflat mereu în tabăra celor ce-au învins. Asta în ciuda faptului că ei au fost învinşi, iar noi am fost declaraţi, împreună cu alţii, învingători. Prosperitatea foştilor învinşi mă bucură. Sunt frate cu aceşti oameni şi n-am să le reproşez nimic. Cu ce e vinovat elevul vest-german care se uită într-o vitrină cu poze sexy că taică-său e impotent şi că nu-i va mai face un frăţior? Dar cu ce-i vinovat băiatul meu, Andrei, fiu al unei monede naţionale neconvertibile încă, după ce că este nepotul unui fost soldat român, fugărit şşi de ruşi, şi de nemţiţ pe tot frontul celui de-al doilea război mondial?
Ninge la Rosenheim şi parcă sunt în irealitate.
În irealitate le iert pe toate.
Sigur, nu pot să iert, cum n-o să-i pot ierta câtă măduvă voi avea în şira spinării, pe cei mai împuţiţi şi mai nemernici miniştri de Externe ai lumii, domnii Ribbentrop şi Ciano, pentru care constitui aici, momentan, un comitet şi impun acestui comitet rezoluţia de a-i băga (în pizda mă-si) în mă-sa încă o dată. Şi pe mamele lor, propun, stimaţi colegi de comitet, să le băgăm în pizdele mamelor lor, să se mai nască o dată şi la rândul lor să mai nască o dată, dar nu miniştri de Externe care să sfâşie Ardealul, ci să nască altceva.


(va urma)