Digurile însingurării

De la o vreme, oficialii peste destinele noastre neînsemnate şi trecătoare ne poruncesc să construim diguri. O repetă des şi răstit, de dimineaţă până-n seară. Nu ne slăbesc o clipă din strânsoare, turuie întruna, fără milă sau ruşine. Cu un fanatism aproape barbar. Maeştri ai diversiunii şi terorii perfide. Ordinul lor e ultimativ şi definitiv. Diguri de apărare, chipurile! Să îndiguim solidaritatea! Şi speranţa! Ce mai progres, dacă omul e silit să îngroape în muşuroaie de pământ astfel de idealuri... Sublimul omenesc, altitudinea mare a zborului, au ajuns să zacă în sacii cu nisip înşiraţi pretutindeni. Şiruri de protecţie, desigur! Odinioară, în jurul cetăţilor se săpau şanţuri adânci şi se umpleau cu apă.

Năvălitorii erau astfel alungaţi, iar frica, vremelnic temperată. Modernitatea le-a survolat lesnicios, iar azi ne îndiguim vieţile. Fiecare ins stă ascuns îndărătul unor valuri de lut ori de piatră. Sub paza aceasta părelnic inexpugnabilă, omul s-a înstrăinat de el însuşi şi de ceilalţi. S-a internautizat uitându-şi menirea de animal social. S-a lepădat de emoţie, şi sufletele cauterizate nu mai simt nimic. Însingurarea l-a vulnerabilizat şi asta l-a făcut docil, uşor de manipulat. Omul a decăzut într-atât încât, de teama iubirii, mai ridică un dig. "Vrei să ne unim digurile?ě, sună declaraţia de iubire supremă a îndrăgostiţilor contemporani...

* * *
Dorul de cineva se naşte dintr-odată, pe neanunţate. Soarta e crudă, nu te previne din timp. Nu de alta, dar poate mai găseşti de cuviinţă să alegi. Opţiunea ţi se refuză dintru început şi cu asta eşti pierdut. Dorul e mai întâi dragoste, dorinţă sfâşietoare. Obsesie. Să-l vezi ori s-o vezi, să-i dumici însoţirea în porţii de fericire nesfârşită. Să i te împărtăşeşti împărtăşindu-ţi-se! Să respiri dimpreună cu el ori cu ea desprinderea şi să crezi că iubirea e veşnică. Că nimic n-o va zdruncina şi n-o va transforma în ură sau indiferenţă. Iubirea fără dor e minciună, vorbă goală. Iar dorul răsare în momentul în care rămâi singur. Lipsa celuilalt devine insuportabilă, o resimţi dureros în tot corpul. Mintea îl caută cu febrilitate, şi inima se grăbeşte să bată în exces. Trăieşti în afara-ţi şi te compătimeşti.

Îţi plângi de milă, încredinţându-te dorului. Iar, de dor, oamenii se căsătoresc împlinindu-şi legenda norocoasă. Sau se despart, neputând să-şi supravieţuiască propriei poveşti de nenoroc. Oricum ar fi, dorul ne cară oriunde e fiinţa iubită. Uneori, pe poteca ursită ne julim palmele şi genunchii, alteori sângerăm abundent, iar deseori murim înfăşuraţi în amintiri. Triste şi neîndurătoare.

* * *
Îmbătrânise. Aflase asta mai demult, nu azi, când femeia pe care o iubise se prăpădise. O cunoscuse în plină maturitate şi, deşi ambii erau "daţi" cu acte civile în regulă, şi-au croit un destin alăturea. Se vedeau ori de câte ori puteau, îşi vorbeau de asemenea. N-au trăit laolaltă decât ceea ce prisoseau consorţilor. Le lipsise curajul să-şi părăsească vieţile deja sorocite şi să meargă înainte împreună. Laşitate? Teamă? Oricum, nu mai conta, moartea îi despărţise pe vecie. Când s-a dus să-i aprindă o lumânare, la biserică, şi-a amintit ceva despre un poet al cărui nume îl uitase. Cică la înmormântarea migălitorului de cuvinte a venit şi iubita sa. Soţia răposatului, care îndurase cu demnitate adulterul notoriu, a luat-o de mână şi i-a spus, pe tonul acela răzbunător al femeii înşelate îndelung, arătându-i trupul inert al soţului: "Uite ce a rămas din iubirea voastră!".

Cuvintele acestea îi răsunau în urechi, dar era prea târziu. Ea n-avea să se mai întoarcă vreodată, iar el se simţea părăsit şi vinovat. Vinovat că n-o iubise pe de-a-ntregul, că n-o făcuse femeia lui! Numai a lui! Îl stânjeniseră prejudecăţile mărunte cărora le căzuse pradă atâţia ani. Copleşit de regrete şi remuşcări, se privi în oglindă. Zări un moşneag îndurerat, cu privirea pustiită. Un bătrân fără viitor şi cu un trecut care nu-l mai încăpea. Dimpotrivă, îl împovăra. Din clipa aia se hotărî să moară. Aşa l-am cunoscut eu în zilele acelea în care se stingea lent, reproşându-şi ezitările tinereţii. Abia l-am convins să mi se destăinuiască, să-mi încredinţeze taina lui. M-a rugat să nu-l mai caut şi nu i-am nesocotit rugămintea.

* * *
La urma urmei, pământeana efemeritate e un şirag de eternităţi. Mai mari sau mai mici, în funcţie de preaplinul care le-a rodit. Fiindcă mereu, încălecaţi pe-un simţământ oarecare, ne închipuim că suntem veşnici. Copilăria ne-o imaginăm nemuritoare. Şi chiar este, fiindcă ei îi datorăm de-a pururi uşurinţa zborului. În plus, ce-i viaţa dacă nu o rememorare tulburătoare a copilăriei? Fericirea, în scurtimea ce-o limitează, e tot nepieritoare. Suferinţa, aşijderea. Aşadar, sunt etern în efemeritatea mea, nu mă huliţi!