Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Drumuri lungi, pârjolite de secetă, valuri mângâind ţărmul peninsulei menită a fi Grădina Maicii Domnului. Athos. Douăzeci de mănăstiri, mai multe schituri şi sihăstrii. Doar două schituri românesti. De ce? Istoria însăşi n-are cuvinte să explice.
Ici-colo, călugări români învăţând limba greacă, rugându-se, în sine, pe româneşte, până la capăt. Până la capătul vieţii de pe pământ, asa cum au jurat, întru credinţă veşnică, la primirea în cinul monahal. Fără patrie, fără părinţi, fără prieteni. Doar cu Dumnezeu-Atotţiitorul.
Între Karies, capitala singurei republici monahale din lume, şi Prodromul, cel mai răsărit lăcaş de obşte al românilor de pe Muntele Athos, sunt nenumărate sihăstrii. La una dintre ele, cu hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril, trăieşte părintele Porfirie. L-am întâlnit într-o amiază de septembrie, când abia venise de la Mănăstirea Iviron, cu sacul de cartofi pe spinare, gata să... supravieţuiască. Şi chiar apa pot intitula povestea vorbelor sale: Exerciţiu de supravieţuire.
„Eu n-am ce să vă spun decât istoria mea. Istoria mea a fost munca sub comunism, pe vremea când la mănăstiri nu erau călugări de-ajuns; am muncit ca un sclav: din mine s-au făcut trei oameni. Mi-au dat ascultare de noapte şi paza, şi porcii, şi la ciment şi tot-tot-tot ce e greu. În timpul ăsta, la biserică eram nelipsit. Şi când cădeam, jos cădeam şi-apoi mă trezeam din nou la treabă... Când am venit la Prodromu, la Athos, eram puţini călugări; trebuia să facem sobe, să ne suim pe acoperişuri să le facem... În biserică, erai nelipsit, că n-avea cine să citească. Şi ăsta a fost un chin nesfârşit.”
Era în 1985, îşi aminteşte călugărul Porfirie. „Ne trimitea, din România, aşa cum se putea, că nu era voie să se treacă graniţa; dar ne-a trimis, ca să nu cadă schitul românesc, lăsat în paragină, pe mâna grecilor. Am venit eu, în 85, a venit părintele Clement, care acum e în Schit, dar care a fost exarhul Moldovei şi după aia a venit părintele Ştefan care e în chinovie în Schitul Lacu... Ehei!... A fost un canon care nu se poate explica. Nici prin vis nu poţi să înţelegi aşa ceva... Eram ca în comă: nu ştiam când dormim, când suntem treji... Am nişte poze de-atuncea, eram aşa de rupţi şi de slabi.... mâncam o dată în zi şi pâine... Mănăstirea Hilandar avea nişte lanuri de grâu şi ne promitea că ne dă ceva, dar până la urmă ne dădea numai şapte saci de făină pe an; din grâul ăsta noi făceam pesmet şi îi aveam la masă. Era un chin fără sfârşit.” Poate că era mai bine la mănăstire, în România? Părintele Porfirie nu ştie. „Eu n-am mai fost în ţară de 10 ani şi nu pot face o comparaţie între viaţa de la Sf Munte şi cea din România. Ştiu că în Sf Munte viaţa e foarte grea; trebuie să-ţi agoniseşti pâinea, să te duci cu sapa, cu coasa... de asta, se numeşte că ducem viaţă grea; în limba greacă asta se numeşte skliri-zoi; chiar şi grecii simt treaba asta. Uneori, am fost deprimat din cauza atâtor necazuri. Cel ce vrea să se smerească trebuie să se smerească fără sfârşit; însă eu n-am avut răbdare; am început să mă întreb: da’ de ce? Am vrut să-mi asum smerenia totală, dar e prea greu...” Când eşti tânăr, ai multe întrebări şi puţine răspunsuri. Să fi căpătat părintele Porfirie, odată cu vârsta, răspunsurile potrivite la Muntele Athos?
„Mie mi-a dat Dumnezeu aşa o râvnă personală, ca să am o sete de cunoaştere care se spune că e specifică celei de-a treia persoane a Sf Treimi, adică Duhului Sfânt. El cercetează adâncurile.” Să-i fie oare, frică de moarte? Sfântul Isac zice: Nu te teme de moarte, ci de Dumnezeu. E foarte clar! Nu-i aşa?
