Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Abandonat de câteva decenii de localnici, cel mai vechi sat din Thassos - Kastro -, aşezat în vârful unui pisc muntos şi dominând văile şi marea, reînvie, preţ de câteva ceasuri, în fiecare zi de vară, atunci când turiştii se abat pe aici, pe traseul excursiilor cu Jeep-ul.
Deşi din Limenaria - paşnicul orăşel sudic al insulei greceşti egeene - până pe creastă nu sunt decât vreo 12 km, distanţa se parcurge într-o oră, chiar în două. Te simţi tentat să opreşti mereu pentru a fotografia trunchiurile contorsionate ca de blestem ale măslinilor seculari, stânile care par să nu aibă stăpân, urdinişurile albinelor sălbatice, agăţate de ramurile pinului roşu mediteranean sau peisajul stâncos, selenar.
La răscruci n-ai decât să urmezi săgeata scrisă de o mână sigură, care te îndrumă "To Kastro". Adică, spre cetate... Dar la fel de bine ar fi fost dacă ţi-ar fi indicat "To Kosta", penru că el, Kosta Makedos, paznicul cheii Bisericii "Sfântului Athanasie cel Mare", este cel mai cunoscut om de pe munte. El deţine cheia şi cifrul - amândouă lăsate moştenire din tată în fiu celor din neamul Makedos (care se zice că s-ar trage tocmai din Alexandru cel Mare). Îţi va descuia uşa bisericii vechi, te va lăsa să te închini Domnului, după care te va invita la masă. Iar ţie, călătorul, bine îţi va părea, căci oricât de scurt a fost drumul până în cetatea cu case de piatră şi acoperişuri de piatră, foamea înălţimilor te-a pătruns.
Taverna din vârful muntelui
La Kosta, meniul nu este foarte bogat. Arareori vei întâlni peşte sau fructe de mare - cu toate că, aşa cum spuneam, marea e doar la puţini kilometri distanţă şi, privind roată, o vezi azurind zarea. La taverna din Kastro vei putea să mănânci, mai lesne, o simplă salată choriatiki, cu mai multă brânză decât cu verdeţuri şi legume, pentru că munteanul e păstor şi nu grădinar. Porţiile nu sunt prea mari - Kosta preferă să-i mai ceri, decât să arunce bucatele, pe care odinioară localnicii le urcau cărându-le cu spatele. Dar nu trebuie să disperi. Nu a fost decât un "meze", un mizilic, ceva de început, cât să meargă păhărelul de tsipouro, distilat local, aromat cu glykaniso - o plantă sălbatică, specifică insulei, cu seminţe având gustul şi parfumul anasonului - în aşteptarea unei fripturi de miel sau de ied la cuptor, suculentă şi hrănitoare. Celor care nu agreează mirosul cărnii de oaie, Kosta le propune o porţie de saganaki: felii de brânză grecească, ulei de măsline, oregano proaspăt, mărunţit, puţin usturoi şi un praf de făină, totul acoperit şi dat la cuptor, servindu-se apoi fierbinte, cu lămâie şi vin alb.
Nu te vei ridica de la masă fără să guşti şi din deliciosul iaurt de capră, gros de să-l tai cu cuţitul, pe care Kosta a turnat miere de pin şi a presărat nuci uscate. Va sta cu ochii pe tine cât mănânci, fiindcă, spune el, nu trebuie să laşi nimic în castron: "Pentru iaurt am alergat după caprele rătăcite pe munte, am mers kilometri întregi până la stupi să strâng mierea, iar nucile le-am cules din copacii risipiţi printre măslini. Totul se face atât de greu, încât, deşi pare o mâncare simplă, e foarte preţioasă!".
Gusturi de la malul mării
Dar nu vei sta tu, călătorul, ziua toată pe creasta de unde Kastro veghează şi astăzi insula! După o vreme, vei coborî către mare, atras de limpezimea ei şi de mirosul puternic de sare. Vei ajunge, poate, la taverna lui Yannis Rigatis, din Limenaria. Acolo, la "Dionyssos", am mâncat într-o vară cea mai fragedă iahnie de caracatiţă în sos de vin roşu. El cunoaşte trucul prin care tentaculele octopodului marin capătă, nu ştiu cum, un gust suav de carne de pui, mult mai "light" însă. Pregătită pe grătar, cu puţin ulei de măsline şi cu zeamă de lămâie abia stoarsă, decorată cu un fir de pătrunjel, caracatiţa se dovedeşte a fi o delicioasă provocare.
