Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sosirea pe aeroportul MATAVERI din Insula Paştelui (după vreo cinci ore de zbor) a marcat primul punct important al traseului Expediţiei RAPAPATATIERRA 2011, mai ales că acestui loc mirific şi încă plin de mistere i-am rezervat patru zile. Mult prea puţin pentru cât ar merita această insulă mică (118 km2), foarte izolată, situată la 3.760 km vest de coastele Americii de Sud, mai precis de ţărmul statului Chile, căruia îi aparţine.
Paza militarizată, controlul foarte riguros al actelor sau cei trei ofiţeri care îşi plimbau printre noi, cei proaspăt sosiţi de la Lima (Peru) câinii dresaţi care ne adulmecau non-stop (ulterior, am văzut pe coastă o bază a marinei militare şi a poliţiei militare, aici existând şi baze de antrenament pentru trupele terestre chiliene), m-a făcut să mă întreb dacă Insula Paştelui nu înseamnă ceva mai mult decât o superbă şi exclusivistă (vă voi vorbi şi despre preţurile foarte mari şi despre «viaţa» foarte scumpă de aici) destinaţie turistică unde aterizează şi decolează în medie trei-patru avioane pe zi… Astfel, aveam să aflu că aici se află una dintre cele mai lungi piste de aterizare (are aproape 4 km şi porneşte practic direct din mare!), pistă folosită de multe ori de NASA. La 30 iulie 2007, o reformă constituţională a atribuit Insulei Paştelui şi insulei Juan Fernández (cunoscută şi sub numele de insula lui Robinson Crusoe) statutul de “teritorii speciale” ale statului Chile.
Numele “Insula Paştelui” (în spaniolă “Isla de Pascua”) – obiectul şi subiectul expediţiei «Aku-Aku», organizate de exploratorul norvegian Thor Heyerdhal pe care continuăm să-l urmăm, a fost dat de către exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul european care a descoperit insula în duminica Paştelui din 1722 pe când căuta o altă insulă (Insula lui Davis). Una dintre cele mai izolate insule locuite din lume, are formă triunghiulară şi este de origine vulcanică, constând de fapt dintr-o îngemănare de conuri vulcanice, cel mai mare fiind Rano Aroi (618 m altitudine). Concentrează un mare număr de enigme, printre care: MOAII – “uriaşele statui monolite” (având între 5 şi 12 m înălţime şi de la câteva la peste 20 de tone greutate, reprezentând păsări, peşti şi, mai ales, figuri omeneşti), cele 300 de “mormintele AHU” (acoperite cu platforme, datând dintr-o epocă foarte îndepărtată), “tăbliţele cu scrierea rongo-rongo” (singura scriere găsită până acum în puzderia de insule care formează Polinezia) şi insula ca “rest al continentului dispărut Pacifida”. Parcul naţional Rapa-Niu cu satul ceremonial Orongo unde afli totul despre fascinanta legendă a Omului Pasăre, vulcanul Ranu Kau, scurta călătorie pe mare unde poţi admira cele trei insuliţe Motu Hui, motu Iti su Motu Kao Kao, mărturiile influenţei arhitecturii preincaşe de la Ahu Vinapu şi nu în ultimul rând vizitarea platformelor restaurate de la Ahus Vaihu şi Akahanga unde se presupune că a fost înmormântat faimosul rege Hotu Matua (avea părut roşu!), cei 15 MOAI restauraţi de la Ahu Tangariki (aceştia sunt cele mai fotografiate “vedete” ale Insulei Paştelui) sau copleşitorul peisaj al pantelor vulcanului Rano Raraku unde sunt împreştiate sute de statui culcate, îngropate sau în picioare, reprezintă locuri unde istoria se scrie din vremuri imemoriale.
Cum e să fii Buricul Pământului
Oricine ajunge în Insula Paştelui se poate considera un norocos, dar mai ales un privilegiat din toate punctele de vedere. În primul rând pentru şansa de a se afla într-un loc al legendelor, al misterelor nici măcar acum elucidate şi al poveştilor uimitoare cu “moai”, cu regele Hotu Motua, cu exploratori şi aventurieri atraşi ca un magnet de cea mai izolată insulă, un loc al divergenţelor pe seama existenţei aici a Pacifidei sau Ţării Mu, aşa cum se numea cu mii de ani în urmă. De exemplu, cum se poate explica legenda de la Ahu Akivi unde se află perfect aliniaţi cei 7 moai aflaţi chiar în mijlocul Insulei şi despre care se spune că reprezintă 7 trimişi ai Regelui Hotu Motua?! Sau, cum se poate explica modalitatea de transport a celebrelor “Pukaos”, faimoasele “pălării” roşii pe care majoritatea statuilor moai le poartă mândre, pălării - considerate de unii ca reprezentând pieptănătura vechilor băştianşi şi care cântăresc în medie, fiecare, 2 tone?! Însuşi Pierre Loti, ofiţer de marină şi scriitor de origine franceză, care a vizitat aceste locuri, nota în 1872: “Coafurile lor se aseamănă cu nişte turbane (...)sunt făcute din lavă diferită şi au culoarea roşu-sângeriu. Sunt ca nişte pietre de moară despre care nu ştiu zău, cum au fost transportate (…)Cred că Insula s-a descompus în condiţiile unei mizerii din care nu mai exista scapare”…. După ce erau sculptate (sau mai bine zis construite) din piatra şi lava roşie de la Puna Pau, acestea erau transportate pe o distanţă de câte fix 12 kilometri până la «Ahu Tangariki», respectiv «Ahu Te Pinto Kura», cunoscut drept “Buricul Pământului”. O piatră rotundă ca un ou, cu proprietăţi magnetice (acul oricărei busole o ia imediat razna în apropierea ei), înconjurată de alte patru “ouă” mai mici reprezintă una dintre atracţiile ale Insulei Paştelui unde totul se învârte în jurul sexualităţii şi procreeriii. Începând cu etimologia cuvântului «moai» care înseamnă «falus» în limba Rapa Nui. «Buricul Pământului» are proprietăţi miraculoase: se spune că este suficient să-ţi ţii mâinile deasupra «pietrei-ou» foarte fierbinte (firesc, pentru că nici în deşertul Sahara nu am simţit un Soare mai arzător ca în Insula Paştelui !), pentru ca orice problemă de natură sexuală să se rezolve. Aşa o fi…
Mare parte a istoriei Insulei Paştelui s-a ţesut în jurul fertilităţii: casele populaţiei Rapa-Nui în care nu aveai voie decât să dormi (toate celellate «activităţi» se desfăşurau în aer liber!) aveau intrarea foarte îngustă, în formă de vulvă. Capul statuilor «moai» era femeia, gâtul fiind reprezentat de bărbat. Fertilităţii i se acordă şi astăzi o mare importanţă. Într-o familie Rapa Nui, este ceva obişnuit să existe minimum 3-5 copii. Există acum pe insulă şi două «mame eroine» - una cu 17 copii, iar cealalată cu 23 de copii. La numai 26 de ani, ghida noastră – Karen Rapu Riroroko avea deja 3 copii.
Cert este că oricine ajunge în acest loc, se poate considera fără rezerve «Buricul Pământului»! Locuitorii Rapa Nui cunosc exact valoarea Insulei lor! Când pe 30 iulie 2007 a fost atribuit Insulei Paştelui statutul de “teritoriu special” al statului Chile, reprezentantul acestora, care ţinea într-un pumn pământ şi în celălalt iarbă, s-a adresat omologului său chilian: “Să nu uitaţi, prin acest pact, noi venim cu pământul, iar voi, cu iarba!”. Un lucru este sigur: viaţa pe Insulei Paştelui este foarte, foarte scumpă, mai ales pentru turişti. Şi localnicii plătesc mult pentru mâncare, băutură şi servicii, dar au un avantaj: nu plătesc taxe pentru nimic, nici pentru case, nici penrtu pământ, afaceri sau maşini... O sticlă mică de apă costă 3 USD, berea locală – “Mahina”, costă echivalentul a 5 USD (moneda locală este pesos-ul chilian, dar se poate plati direct în moneda americană), iar de aici preţurile cresc proporţional şi...ameţitor. Trebuie să ai mari abilităţi de negociere în ceea ce priveşte achiziţionarea de suveniruri precum statuetele “moai”, tabliţele stilizate cu scrierea “rongo-rongo” şi orice are imprimat cuvântul “Rapa-Nui”. Interesant şi mai ales amuzant este faptul că vânzătorii au un argument forte pentru care nu ar lăsa din preţ: “Îmi pare rău, dar între timp a scăzut dolarul!”....Un prânz obişnuit – fără excese culinare şi bahice (vinurile chilene sunt “vedete” incontestabile!) porneşte de la 40 USD, la fel ca un clasic “boat-trip cu bălăceală şi snorcheling” pe lângă cele trei insuliţe Motu Hui, Motu Iti si Motu Kao Kao. Vreţi mai mult?! O plimbare pe cal (ce-i drept, cam costeliv, pentru că Insula Paştelui este lipsită de vegetaţie), costă 60 de USD, iar o şedinţă de scufundare aproape 200 USD.
Citește pe Antena3.ro
Remarcabil este faptul că dai banii fără să clipeşti, parcă eşti vrăjit de tot ceea ce vezi şi ceea ce ţi se întâmplă într-un loc unde vii cu credinţa şi convingerea că îl vizitezi pentru ultima dată. Dar merită! Liniştea şi împăcarea cu sine te copleşesc imediat, acel “dolce farniente” te cuprinde pe nesimţite, iar în final ajungi să te crezi de-al locului. Nimic nu te mai poate surprinde, deşi, nu voi putea uita întâlnirea pe pantele vulcanului Rano Raraku cu columbianul Jorge Eduardo Nieto Lema, stabilit la Santiago de Chile. L-am rugat să-mi facă o fotografie în faţa unui “moai” pe abdomenul căruia era gravată corabia lui James Cook (celebrul navigator a ajuns în aceste locuri în anul 1774) şi apoi i-am răspuns banalei întrebări “Where are you from?”. “Aha, din România!” – a spus el. “Am auzit, doar i-am citit şi studiat pe Emil Cioran şi Eugen Ionesco!”....
