Jurnalul de la Estoril (III)

E dimineaţă la Estoril. Una dintre acele dimineţi făgăduind asfinţituri voluptuoase. Oceanul s-a tras îndărăt ademenit de şoaptele Lunii, sleit şi dezamăgit. Refluxul a dezvelit cu neruşinare ţărmul, lăsându-i la vedere ditamai goliciunea. Spre prânz, o dată cu trezirea Soarelui, apa se întoarce. Începe fluxul. Valurile ating senzual, aţâţător plaja, asemenea unui bărbat stârnit de dorinţe primare.

Mai întâi tălpile, apoi pulpele, coapsele, fesele, sânii, gâtul... Femeia de nisip tresare lasciv, primind mângâierea pofticioasă şi-i răspunde printr-un tremur prelung. În plin flux, oceanul şi plaja rămân împreunate, zvâcnind pasional. La nămiaz, valurile se înteţesc, cresc în intensitate şi se sparg înspumate în stâncile înverzite. Se aude doar clipocitul apei sărutând malul, murmurul adâncului rostogolit de jur-împrejur. În definitiv, jocul acesta între cei doi îndrăgostiţi semnifică chiar actul sexual. Diferă mişcarea, mai lentă, incomparabil, şi mai amplă. O dezlănţuire de icnituri, o muzică descătuşată şi copleşitoare, ca în "Bolero"-ul lui Ravel. Acelaşi crescendo languros, timp de 12 minute de încordare sexuală. Suflătorii se opintesc să-şi întărâte instrumentele, tobele bat asurzitor, orchestra mimează orgasmul, după care fiecare se prăbuşeşte abrupt şi epuizat. Trupurile îndrăgostiţilor s-au oprit şi pâlpâie în nemişcare, transpirate şi fericite. 12 minute de dezmăţ carnal, de epidermă încinsă. Paolo Coelho le-a redus la "Unsprezece" şi aşa a ieşit un roman celebru.

Şi pentru a nu mă căi la final, precum Emil Cioran - "În tot ce am scris nu i-am adus sexualităţii omagiul pe care-l merită" -, elogiez eu sexualitatea în pagina asta. Un omagiu intercalat între cele două obsesii, "obsesia scheletului" şi "obsesia cărnii". Fiindcă fără acest atât de universal corsi e ricorsi (du-te-vino) croceian, viaţa ar fi stearpă şi seacă.

***

Briza alungă blând întunericul. Din zorii abia iviţi, Soarele se arată la marginea oceanului. Ca o bilă de foc, pârjolind cerul adormit. Evită o clipită, îşi spală obrajii roşietici cu apa rece şi-o zbugheşte spre zenit. Se înalţă modificându-şi culoarea, gălbuie de data aceasta. La apus totul se derulează de-a-ndoaselea. Foc şi aur e Soarele şi cum să nu încingă imaginaţia navigatorilor plecaţi să-l cucerească. Şi cum să-i rezişti, cum să-ţi înfrângi imboldul aventurii? Astfel au socotit, pesemne, şi alde Vasco da Gama când s-au încumetat să descopere Lumea Nouă. Iar hoinăreala lor a stat sub pecetea Soarelui. Prin foc şi-au îndesat în corăbii aurul strălucitor al ţinuturilor de canibali. Vegheaţi de sacralitatea solară, ei au sfârşit asasinând pentru bănuţii aceia rotunzi şi galbeni, cu care şi-au tranzacţionat rangurile sociale şi gloria postumă.

De acolo, de la ţărmul atlantic scăldat de răsăritul Soarelui, lumea s-a lărgit mutându-şi întruna graniţele. Dar poate c-au plecat în larg să-l fure ori să-l tâlhărească, sau să-l aducă legat fedeleş la picioarele stăpânilor încoronaţi...

***

Seara, grădina din curtea interioară a hotelului e închiriată de ruşi. Mese fastuoase răsar pe peluză, chelnerii stau în poziţie milităroasă, iar grătarul sfârâie. Să tot fie vreo 50, semn că stabilimentul e sub ocupaţie muscălească. Amfitrionul petrecerii se plimbă cu microfonul printre invitaţi, cântă, dă ordine, râde şi tocmeşte jocuri de societate. Privesc din balcon cu oareşce reţinere, n-am învăţat încă să-mi potolesc repulsia pentru Maica Rusia. Am crescut urând-o şi blestemând-o şi reţin că târziu mi-am învins reticenţa şi i-am citit pe clasicii ruşi. Cât despre filme, abia prin facultate m-am încumetat să văd "Călăuza" lui Tarkovski. Dar prejudecăţile nu s-au destrămat în totalitate, ele mă ţin alăturea de urmaşii lui Stalin. Închid fereastra şi mă vâr în pat. De jos urcă la mine ba un haraşo, ba un nazad, ba un huliganski portughiz, stricându-mi tihna noptatică şi gonindu-mi somnul.

***

La colţul hotelului e o barieră de fier. O barieră acţionată manual. Un om, mereu acelaşi, o străjuieşte cât e ziua de lungă. E scundac şi îmbrăcat în costum de cioclu. Poartă ochelari de soare şi are o ţinută solemnă. Bănuiesc că e sărit de 50 de ani. Suportă cu stoicism dogoarea verii, fără să i se clintească vreun muşchi. Îmi aminteşte de santinela de la drapel, postul cel mai sinistru din gardă. Înlemneam trei ore, cu mâna pe armă, păzind steagul unităţii, un fel de
certificat de naştere a acesteia. O convenţie tâmpită a regulamentelor cazone de odinioară. Când se apropie o maşină, bărbatul se apleacă peste capătul barei metalice şi, sub propria greutate, bariera se saltă căznit. Ca-n Evul Mediu, bietul de el! În epoca tehnologiilor sofisticate, să înduri batjocura cumplită! Cui foloseşte umilinţa la care este supus sărmanul? Privindu-l revoltat, realizez fulgurant că astfel s-a născut ura de clasă. Din disperarea acumulată de oamenii separaţi de ceilalţi printr-o barieră!

(Va urma)