Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Buletinul Societăţii Aademice de Turism "România", în ediţia din februarie 1929 (Anul III, nr. 2), V.V. Stancu se minuna, în două pagini frumos articulate, de două dintre inovatoarele construcţii giganteşti (la ora aceea) ale lumii: zgârie-norii din Mannhattan şi "calea subterană", subway - adică metroul new yorkez. O frescă interesantă a "oraşului care nu doarme niciodată", pentru un cititor român pasionat de călătorie, fie ea şi numai cu gândul, un turist interbelic care vedea în America o mostră a "exotismului urban".
Magda Cristina Ursache
UN ZGÂRIE NOR
Vizităm cea mai înaltă casă din lume. Woolworth Building. Un adevărat zgârie nori. Pe lângă aceasta, celelalte clădiri sunt doar gâdilă nori. Este proprietatea d-lui Woolworth, care şi-a făcut averea cu magazine în care cel mai scump obiect costă 10 cenţi. Halluri imense cu minunate mozaicuri pe pereţi, unde sute de firme suportă numele grele ale sutelor de birouri, situate toate în această clădire. Un lift încăpător ridică 30 de persoane odată. Număr etajele: la al 57-lea, ascensorul ne lasă, nemaifiind loc pentru el. Urcăm cele trei etaje înguste ale turnului pe o scară. După veranda circulară deasupra celor 60 de etaje se vede întreg oraşul. O mare de clădiri toate la fel, ale căror catarguri ascuţite spintecă norii. Un aer greu încărcat cu fumul atâtor fabrici ne sufocă. New Yorkul are forma unui triunghi ridicat pe insula cu aceeaşi formă: Mannhattan, care se zice că ar fi fost cumpărată odinioară de la indieni, în schimbul câtorva coliere pentru femei.
Această insulă a devenit în două secole cel mai populat oraş şi cel mai industrial centru din lume. Vârful triunghiului insular este la Ocean, iar cele două laturi sunt fluviul Hudson şi coasta statului New Jersey.
Vapoare vin şi se duc în Europa. Numeroase vase aşteaptă ancorate la ţărm. Se vede promiţătoarea statuie a Libertăţii şi înfricoşătoarea Ellis Island. Pe malul lui "East river", mai multe insule cu aspect sumbru faţă de ţărmii înfloritori ai statului New Jersey. Unul din cele mai mari poduri leagă New Yorkul cu Brooklyn, odinioară o mahala, astăzi un oraş mai simpatic decât New Yorkul. Partea caracteristică a oraşului New York este vechea cetate, cum se zice azi, situată în vârful insulei Manhattan. Aici sunt cele mai vechi străzi şi patria zgârie norilor.
Drepte, uniforme, înşirate la rând cu multă disciplină, par a fi uriaşi soldaţi de fier cu suliţele ridicate, într-o cruciadă contra văzduhului.
Aceste imense edificii, dacă sunt departe de adevărata artă, sunt însă adevărate minuni realizate în arta de a construi. În acest cartier bancar, industrial şi comercial, unde este inima finanţei lumii (după război centrul de gravitate al lumii economice fiind New Yorkul), oraşul care nu se putea extinde din cauza suprafeţei mici a insulei, era fatal să se ridice. Terenul stâncos, sortit să devină o solidă temelie, a înlesnit expansiunea în înălţime. Aşa se explică puzderia de zgârie nori, caracteristic nu Americii, ci doar New Yorkului, şi care nu sunt un capriciu de construcţie, ci concretizarea spiritului practic american, care a rezolvat ingenios problema capitală a necesităţii de a trăi.
SUBWAY
Este metroul american care aleargă nebuneşte pe sub pământ. E cel mai democratic mijloc de locomoţie. În schimbul unei piese de cinci cenţi, pe care o arunci într-un automat de la intrare, călătoreşti pe o distanţă de peste 20 kilometri. La fiecare patru sau şase blocuri (străzi), coborând pe peronul staţiilor, poţi găsi subwayul. Din minut în minut, trece câte un tren care nu opreşte decât câteva secunde. Năvală, înghesuială, busculadă. Fum greu şi înecăcios. Se urcă cei mai grăbiţi şi cei mai tari. Cetăţeanul se împinge şI dă la o parte pe oricine, fie chiar femei, pentru a nu pierde un minut măcar din timpul lui care se poate transforma în dolari. Americanul dispreţuieşte politeţea atunci când ea îi contrazice interesul. În această civilizaţie, care aici a pătruns şI sub pământ, simţi mai mult decât oriunde palpitaţiile grăbite ale inimii noului continent, care este New Yorkul.
Trenurile sosesc unul după altul, cu precizie de cronometru.
Nu se cunosc întârzieri şi aflu că, de foarte mult timp, nu mai sunt accidente, ceea ce mă miră mult pe mine, cetăţeanul venit din patria accidentelor de cale ferată. Albi, negri, mulatri şi galbeni, miliardari şi imigranţi, femei elegante şi simple lucrătoare, toate contrastele se pipăie pentru câteva minute în acest infernal tren sobolesc.
Între orele şase şi şapte, armate de muncitori: lucrători din fabrici şi funcţionari din diverse instituţii, asaltează vagoanele. E timpul subwayurilor care, unele după altele, ca nişte veritabile artere pompează mulţimile spre periferie pentru a decongestiona numai până a doua zi dimineaţă oraşul-uzină. Este ora în care e greu să cucereşti un loc. Femei frumoase în picioare lângă bărbaţi care cască pe scaune. Frunţi cutate de griji. Ochi obosiţi, care privesc doar înainte. Figuri crispate în spasmurile unei munci fără armistiţiu. Parcă mi-e frică de această viaţă socială să nu mă prindă în uriaşul angrenaj.
