O frumoasă dimineaţă în San Jose

Capitala şi cel mai mare oraş al Costa Ricăi. Este, de asemenea, şi capitala provinciei San José. Când spui SJ, deja iniţialele îţi dau fiori de plăcere!

Capitala şi cel mai mare oraş al Costa Ricăi. Este, de asemenea, şi capitala provinciei San José. Când spui SJ, deja iniţialele îţi dau fiori de plăcere!

Cu toate că ceasul meu biologic nu-mi spunea nimic, o zarvă, venită parcă din vis, m-a trezit. Am privit ceasul de pe noptiera Hotelui Central din San Jose şi arăta aproape 5 dimineaţa. Se auzea clar vocea unei femei care striga titluri de ziare şi zumzet pe strada principală. Am sărit la geam, am tras draperiile şi soarele puternic a invadat toată camera. O dată cu răcoarea zorilor, intra un zgomot nefiresc pentru acea oră. În câteva minute eram spălat, îmbrăcat, cu aparatul de fotografiat pregătit şi prezent în faţa hotelului. O dimineaţă plină de oameni... matinali, autobuze ticsite şi negustori care îşi strigau în gura mare marfa destinată zorilor de zi.

LA CAFENEA. Am tras aer în piept, am numărat până la 10 şi am pornit pe bulevardul principal. Sosisem noaptea târziu şi era primul meu contact cu capitala ţării care, deja, se numeşte “Elveţia Americii de Sud”: Costa Rica. M-a surprins, din prima clipă, cură­ţenia ce domnea pe străzi încă de la proaspetele ore ale dimineţii. De altfel, ca o încununare a cură­ţeniei şi ca un simbol al grijii primăriei faţă de oraş, pe un trotuar m-a întâmpinat un măturător din bonz, în mărime naturală. Mi-au ieşit în cale foarte mulţi tineri şi nu înţelegeam de ce. Am aflat repede: Universităţile îşi încep cursurile la ora 6 dimineaţa, iar birourile, la ora 6:30. În birourile centrale lucrează, de regulă, femei, autobuzele fiind pline de bărbaţi care mergeau la periferie, unde se află industria şi unde programul începe la 5:30. Incredibil. Îmi fac loc printre tineri, şi de la primul chioşc îmi cumpăr ziarul local, un ziar de 50 colones (9 cenţi). Mă opresc la o cafenea ce n-avea decât 6 mese. Comand o cafea, o sticluţă de 200 ml de apă plată şi un pişcot de... 100 de colones (18 cenţi). Îi dau patronului (el servea) un dolar şi nu-i mai cer restul. Face ochii mari la mine şi strigă: “Muciacios, acest om mi-a dat un dolar şi nu mai vrea restul...” Deja eram “cineva” în minuscula cafenea de pe trotuarul din San Jose.

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

PE BULEVARD. Răsfoiesc ziarul şi îmi beau liniştit cafeaua. “Compoziţia” oamenilor de pe stradă s-a schimbat. Locul studen­ţi­lor şi al femeilor tinere este luat de sute de elevi (şcolile încep la ora 7:00) şi de femei între două vârste, care se îndreaptă către piaţa agroalimentară. Autobuzele s-au mai rărit, dar au apărut autoturismele. Este trecut puţin de 6 dimi­neaţa, şi oraşul trăieşte la toată intensitatea. Îmi “permit” un mic dejun stradal: două banane foarte mari (Costa Rica produce cele mai mari banane din lume) – 40 de colones (8 cenţi), pe care de abia reuşesc să le mănânc. Pornesc la întâmplare pe Bulevardul Central. Mă sună soţia: “Unde eşti la ora asta? Vino, te rog, imediat, ne vedem în faţa hotelului în 15 mi­nute”. Este 6:30 dimineaţa. Re­fac traseul împreună cu soţia, bea şi ea o cafea. Deja este cald, pensio­na­rii sunt în părculeţul central şi îşi citesc  ziarele. Alina intră în Ca­tedrala din San Jose (des­chisă la acea oră). În piaţeta din faţa Tea­trului Naţional, mulţime de po­rumbei şi negustori ambulanţi care vând cornete de seminţe. Ne aşe­zăm pe bordura unei fântâni ar­teziene şi hrănim porumbeii care ne năpădesc într-o clipită. Este ora 7:00. În faţa ochilor ni se des­fă­şoa­­ră imaginea unui oraş care “pro­duce”. Absolut toate magazi­nele deschise, sute de vânzători ca­re îţi oferă tot ce pofteşti. Pre­ţu­rile la produse alimentare in­dige­ne, la sucuri, la fructe sunt ireal de mici.

DE-AL LOR. San Jose este un oraş pe care nu îl uiţi uşor, fie şi pentru obiectivele turistice: Tea­trul Naţional, Catedrala, Mu­zeul Au­rului, Muzeul Jadului, Mu­zeul Na­ţional. În plus, în nici o parte a lumii nu am văzut oameni aşa de prietenoşi şi zâmbitori. După câteva “Ola!”, eşti de-al lor. De fapt, ce m-a surprins în San Jose, a fost curăţenia extraordinară (repet acest lucru), prietenia şi amabilitatea oamenilor.

Spectacolul se repetă, dar în oglin­dă: la ora 5 după-amiază, când începe să se însereze şi stră­zile se golesc. La ora 7 seara e în­tu­neric bine şi oraşul se pregăteşte, îm­preună cu noi, pentru viaţa de noapte. Costaricanii sunt veseli, muncitori şi se distrează cum cred că nici un alt popor nu ştie să se dis­treze. Aşa că tot devreme începe şi distracţia de noapte. La o zi de muncă începută devreme, dis­tracţie pe măsură şi... tot de­vreme!