Palau:Acolo unde timpul se măsoară în branhii

Rechini, peşti Napoleon, peştii clovn, coloraţi şi certăreţi, bancuri argintii de Barracuda. Cînd te afli la Palau – insulă situată în Oceanul Pacific, timpul se măsoară în branhii!

Rechini, peşti Napoleon, peştii clovn, coloraţi şi certăreţi, bancuri argintii de Barracuda. Cînd te afli la Palau – insulă situată în Oceanul Pacific, timpul se măsoară în branhii!


Zbor de la Bucureşti la Hong Kong, 14 ore şi încă vreo cinci prin Asia. “Scopul final” era Palau, o insulă situată în Oceanul Pacific, undeva între Asia şi Australia. Nu puteam rata invitaţia unor prieteni, mari pasionaţi de scuba diving (scufundări).

După ce avionul a aterizat pe insulă, curînd ne-am îmbarcat pe Hunter III. Noi l-am botezat răutăcios “buncăr”, fiindcă este vorba despre un vapor de 30 de metri, din fier, special amenajat pentru scafandri: cu încăperi mici, fără hublouri, cu paturi suprapuse, un salon destul de încăpător pentru zece persoane, cu mese şi băncuţe din lemn, un televizor. Nici “terasele” nu erau prea comod amenajate, una fiind ocupată de tuburi cu oxigen, iar cealaltă de la etaj avînd cîteva scaune de plajă. Echipajul? Un bucătar, cîţiva marinari şi trei instructori de scufundări, unul dintre ei fiind Zach, profesorul nostru. Am început şcoala de diving de a doua zi.


CALVARUL. Prima dimineaţă pe vas: soare, ocean, cafea, mic-dejun. N-am avut prea mult timp la dispoziţie, pentru că a apărut Zach, un american simpatic, care gesticula mereu. Ne-a arătat echipamentul şi ne-a invitat să ne îmbarcăm. Atunci a început calvarul! Labele de plastic ne strîngeau picioarele, costumul de neopren era atît de strîmt, încît abia îl trăgeam pe piele, masca ne acoperea nasul şi ochii, centura cu greutăţi ne apăsa îngrozitor şoldurile, iar vesta cu tubul de oxigen ne cocoşa. Ştiind de la bun început că oceanul este plin de rechini, cred că puteţi să vă imaginaţi cu ce frică s-a intrat prima oară în apă. Dar noroc cu exerciţiile pe care le repetam pînă la epuizare aproape de mal. “Este vorba despre siguranţa voastră, acolo jos, la 18 m adîncime!”, ne repeta Zach, sacadat. Trebuia să ne scoatem masca sub apă, să ţinem ochii deschişi şi să nu inspirăm pe nas, doar pe gură, din tubul de oxigen. Tot sub apă am învăţat să ne dăm echipamentul jos şi să ni-l punem la loc, păstrînd tot timpul capătul tubului de oxigen în gură. Am simulat situaţii extreme, în care trebuia să ieşim la suprafaţă de urgenţă. Cel mai greu a fost să ne căpătăm flotabilitatea sub apă. Adică să umflăm puţin vesta ca să ne stabilim la o anumită adîncime, fără să atingem nisipul, să ne întindem cu faţa în jos şi să plutim sau să înotăm la acelaşi nivel, nici mai sus, nici mai jos, pe toată durata scufundării. În general, aerul din tub ne ajungea 35-45 de minute.


RECHINII. În primele două zile n-am văzut nici un peşte, nici măcar o scoică. N-aveam nici o satisfacţie care să ne motiveze imensul efort fizic. În schimb, la cea mai mică neatenţie ne păştea pericolul de moarte. Aveam impresia că sîntem antrenaţi pentru o misiune militară, iar atacurile de panică sub apă şi nervii ne convingeau din ce în ce mai mult că renunţarea este singura soluţie. Ne aflam la 12 metri adîncime, cu instructorul, cînd ne-au înconjurat dintr-o dată cinci rechini de un gri argintiu. Nu ştiu exact ce ne-a ţinut pe loc. Poate inconştienţa? Nu, nu era inconştienţa, pentru că ştiam că în Pacific sînt rechinii gri, de 1,80 m, şi am fost asiguraţi că sînt inofensivi cu oamenii. Oricum, în acele clipe noi eram acolo, ei erau acolo. Şi nu puteam să facem nimic altceva decît să respirăm. Înotau încet pe lîngă noi, cu privire rece, ca nişte ambarcaţiuni futuriste setate să urmărească o traiectorie a lor.

S-au întors de cîteva ori brusc, apoi s-au îndepărtat.

Din acea zi n-aveam să ne mai simţim niciodată în siguranţă bălăcindu-ne în apă. În următoarele zile ne-am scufundat în fiecare zi în alte şi în alte locuri, descoperind de fiecare dată tot felul de “minunăţii”: peştii Napoleon, impozanţi ca nişte statui plutitoare ale împăratului întruchipat în amfibie, peştii clovn coloraţi şi certăreţi se adăposteau în anemone de mare şi ieşeau în întîmpinarea noastră doar ca să-şi apere familia.


VIETĂŢI. Apoi, broaştele ţestoase te ademeneau să le urmăreşti în străfunduri (dar… trebuia să ai grijă la adîncime), bancurile argintii de Barracuda care treceau pe deasupra noastră cu sclipiri de suliţe repezi. În corali nesfîrşiţi se ascundeau anghilele şi homarii. Morene mov, cu dungi aurii, ne pîndeau printre stînci degetele curioase. Peştii-scorpion se camuflau peste tot. Sute, de fapt mii de vietăţi apăreau, circulau, dispăreau, toate avîndu-şi rostul lor în adîncuri.

Da, o lume subacvatică spectaculoasă, care pînă atunci se desfăşurase pentru noi doar pe ecranul televizorului, ne-a oferit şansa de a-i descoperi micile secrete. Nu ne-a fost uşor. Dar nici acestei lumi nu i-a fost uşor să ne suporte!