Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu epuizasem splendorile Cannes-ului, dar simţeam nevoia unei alte descoperiri, nici urbane, nici rurale; aşa că ne-am decis să vedem o insulă locuită numai de călugări.
21 iunie 2009, ora 09:00. Am plecat din portul cel mic al oraşului Cannes (care, zilele acestea, apropo, s-a transformat în capitală europeană a filmului). O barcă strălucitoare şi nervoasă, aliniată la mică distanţă de yachturile celor mai bogaţi oameni ai planetei, ne-a purtat, circa 20 de minute, până la debarcaderul simplu al Insulei Saint-Honorat. O insulă minusculă în Mediterana, pe care, chiar din prima zi, am reuşit să o înconjurăm, într-o vizită sumară de două ore. O insulă care, împreună cu Sainte-Marguerite, face parte din ceea ce francezii numesc "Illes de Lerins".
Istoria ei începe în secolul al V-lea, când St. Honorat creează comunitatea călugărilor din care vor face parte, cu timpul, între alţii, St. Patrick, St. Maxime, St. Hilaire. În timpul Revoluţiei Franceze, viaţa monahală a fost oprită, iar insula a fost vândută actriţei Blanche Sainval, care a transformat-o în reşedinţă pentru recepţii. Abia spre sfârşitul secolul al XIX-lea, viaţa monahală a putut fi reluată pe Saint-Honorat unde, acum, trăiesc mai mult de 20 de călugări, după regulile mânăstirilor cisterciene. Stareţul lor, abatele Vladimir, are legătură cu România, fiindcă a fost botezat de părintele teolog de origine română Vladimir Ghika, martir al creştinismului, mort în închisorile comuniste din ţară. Abatele Vladimir ne-a povestit cum, în copilărie, a vizitat, cu părinţii săi, România, amintindu-şi un oraş aparte: Drobeta Turnu-Severin...
Insula e, cumva, mai puţin celebră decât vecina sa, Sainte-Marguerite, unde se află închisoarea în care a fost ţinut prizonier misteriosul purtător al "măştii de fier", dar oferă alte avantaje pentru turist. Aici, cei care doresc să petreacă 3-4 zile în linişte profundă, îmbinând rugăciunea, istoria şi gastronomia, vor descoperi destinaţia ideală. Într-adevăr, pe Saint-Honorat puteţi să vă cazaţi şi să luaţi masa la mănăstire (contra plată şi în mare linişte) şi să descoperiţi mânăstirea fortificată de pe malul Mediteranei, catedrala impunătoare unde, la slujbe, cântă corul călugărilor, cele 7 capele, cuptoarele pentru ghiulele de tun construite în timpul lui Napoleon, animalele rare care trăiesc în libertate, vegetaţia tropicală de o frumuseţe copleşitoare.
Un loc aparte îl ocupă plantaţiile de lavandă (ah, serile cu parfum îmbătător!) şi cele de viţă-de-vie. Însorite ziua, dar nu în exces, şi îmbrăţişate în răcoare în nopţile cu rouă, cele şapte hectare de vie ale insulei reprezintă marea avere a călugărilor care urmează regula Sfântului Benedict: "Adevăraţii monahi sunt doar cei care trăiesc din propria trudă!". Cunoscut, multă vreme, doar de comunitatea insulei, vinul de Lerina a devenit, în ultimii ani, dincolo de elementul liturgic indispensabil, un neaşteptat succes comercial, brandul circulând acum nestingherit în cercurile rafinaţilor degustători de pe Riviera Franceză şi de la Paris, dar şi în SUA, Japonia, Germania şi Elveţia. Dar nu numai vinurile! Călugării de pe Insula Saint-Honorat produc un admirabil lichior având la bază 44 de plante mediteraneene, macerate în alcool. O replică meridională a celebrului bitter sueedez...
Părintele Vladimir ne-a povestit cu mult haz cum, din rţiuni practice, vinul roşu a început să fie înlocuit, la liturghie, cu vin alb (pentru că petele de vin alb sunt mai uşor de scos de pe delicatele şervete duse la gură o dată ce te-ai împărtăşit din "trupul şi sângele Domnului"). Acest amănunt anecdotic nu-i împiedică pe călugări să aibă cea mai tare producţie de "roşu", vândută chiar şi cu 70-140 de euro sticla!
După patru zile petrecute pe insulă, după ce am intrat, în glumă, în competiţie cu un fazan aflat în plină perioadă de rut (imitându-i strigătele stridente care sunt, pentru făzăniţe, un romantic cântec de dragoste); după ce am avut parte de lecţii de vinificaţie, din partea fratelui Marie (apropo, pe insulă, toţi călugării se numesc "Marie" şi altcumva, precum frère Marie-Pacques, părintele econom, doar doi făcând excepţie, frère Marie, vinarul, care nu mai are nici un alt prenume, şi abatele Vladimir, care nu are adăugat şi numele Marie, tocmai din respect pentru naşul său, părintele Vladimir Ghika), am plecat spre continent pe acelaşi vas cu care venisem. Avusesem parte de zile clare şi luminoase şi de nopţi de un calm ca la începuturile lumii, privilegiu care nu e pentru toată lumea.
Drumul spre şi dinspre insulă se face numai pe vasul unei companii acreditate de mănăstire, iar şederea pe pământul sfânt nu e autorizată decât până la ultima cursă de seară. Puţini sunt cei care rămân peste noapte, iar asta numai după ce şederea lor pe insulă este acceptată în prealabil, în urma unei corespondenţe care pune la punct toate detaliile ineditului "sejur". Chiar dacă în prezent multe mănăstiri din Europa dezvoltă şi programe turistice care le apropie, ca ofertă, de ceea ce îndeobşte se cunoaşte sub numele de "hôtel boutique", la Saint-Honorat cazarea este austeră, în limitele unei etape de pelerinaj în adevăratul sens al cuvântului. Camerele sunt austere: un pat, o masă - pe care se află o Biblie - un scaun, câteva rafturi improvizate, o chicinetă. Duşurile şi toaleta sunt la capătul culoarului. Orele de masă sunt stricte, iar micul dejun, prânzul şi cina se consumă în deplină tăcere. Singura voce care se aude este cea a călugărului care citeşte din scrierile sfinte. Iar la sunetul clopoţelului, sătul sau nu, trebuie să te opreşti din mâncat. O regulă este şi aceea că masa este aşezată şi strânsă de către oaspeţi (fiecare îşi spală farfuria şi tacâmurile). Cu excepţia câtorva spaţii rezervate exclusiv călugărilor, insula este la dispoziţia călătorilor. Însă, în ciuda apei liniştite şi a micilor golfuleţe discrete, nu este permisă îmbăierea în apele mării, nici plaja, pentru a nu impieta, printr-o ţinută neadecvată. Din păcate, mai ales în weekenduri, regulile mănăstirii sunt date peste cap de turişti care apar pe nepusă masă, în bărci cu motor sau yachturi, pe care le opresc în culoarul dintre Saint-Honorat şi Sainte-Marguerite. În loc de a poposi pe insula vecină, unii preferă să calce pe teritoriul mănăstirii, pentru un joc de petanque, în costumaţii sumare, inadecvate. Au însă măcar decenţa de a face asta într-un perimetru restrâns... "Invazia" durează, din fericire, doar câteva ore, după care insula monahilor îşi recapătă pacea.
Citește pe Antena3.ro
