Privelişti care nu pot fi uitate

“Mi-aduc aminte, foarte limpede, de unele lucruri, dar altele s-au şters pe alocurea ca un vechi pastel. Toate lucrurile privitoare la Devonport, o însemnătate deosebită, mai ales plimbarea cu barca, fie cu pânze, fie cu vâsle şi minunatele partide de înot. Plăcerile noastre erau sănătoase şi pătrunse de acea simţire de bună tovărăşie, care deosebeşte pe marinari. Ca şi la Malta şi la Osborne, ofiţerii de marină erau bunii noştri prieteni însă, un lucru ciudat, nu-mi răsare desluşit în minte chipul niciunuia; revăd tot ce făceam, locurile unde mergeam, mult mai amănunţit decât persoanele care veneau la noi sau la care ne duceam. Când nu ne împiedica marea, porneam într-un vaporaş în susul diferitelor râuri; încântătoare excursii în ţări necunoscute, de o frumuseţe aproape ca de basm... Mi-aduc aminte de priviri furişate în parcuri şi grădini fermecătoare ce coborau până la malul apei, cu case măreţe ce ne priveau de departe; mi-aduc aminte de înfrigurarea şi de beţia întâmplărilor minunate ce ne cuprindeau, dar numele locurilor pe unde treceam le-am uitat mai pe toate, precum am uitat şi chipurile celor ce ne primeau la sfârşitul plimbării. Totdeauna pătimaş iubitoare de grădini şi de flori, îmi amintesc o privelişte ce mi-a izbit deodată ochii, în timpul uneia din aceste excursii; o grădină plină de azacee portocalii, galbene, roz şi roşii ca mărgeanul, aşezate în  grupuri luminoase, în faţa unor pomi ce alcătuiau un fond de verdeaţă tropicală. Ca nişte cascade de culoare se revărsau în jos pe povârnişul catifelat, parcă s-ar fi grăbit să-şi oglindească frumuseţea, felurit colorată, în apa ce care treceam noi, plutind. Cu o străpungere de durere în inimă aş fi vrut să ţin  pe loc fugara şi minunata vedenie, dar lunecă şi ni se şterse din ochi... Totuşi,  ea mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna... Tout passe. Sunt însă unele privelişti care nu pot fi uitate, oricât de repede le-ar fi purtat unda apelor. Mi-a rămas în minte şi o neuitată excursie, una din vestitele « gully» din Devonshire; astfel se numesc nişte vâlcele adânci, cu păduri dese, prin care aleargă vesele râuleţe, cântându-şi micul cântec, sub umbra vrăjită. În timpul acestei excursii căzui în apă şi fui scăpată de fiul morarului, tocmai ca într-un basm cu zâne şi fui nevoită să-mi schimb hainele cu ale fetei morarului, care îmi împrumută rochia ei ca să mă întorc acasă. Întâmplarea fuse ceva mai de seamă pentru familia morarului şi când, după puţin timp, mă căsătorii, bunii mei salvatori îmi oferiră ca dar de nuntă o mare fotografie încadrată a morii lor, pe care o am şi acuma printre lucrurile mele.

Devonport şi împrejurimile sale păreau că preţuiesc mult prezenţa printre ei a unor persoane înrudite cu regina Victoria.

Tata şi mama erau foarte iubiţi şi, primirea cea mai prietenească şi curtenitoare era hărăzită oricăruia dintre noi. Cu mulţi ani mai târziu, după război, când împreună cu soţul meu, rege aliat al Angliei, mă întorsei ca să revăd ţara în care mă născusem, locuitorii portului Plymouth şi Devonport mă rugară să mai vin o dată în mijlocul lor, şi-mi făcură o măreaţă şi înduioşătoare primire, în amintirea zilelor când trăise printre ei una din patru surori, fetiţa cu ochii albaştri şi păr bălai, fără nici cea mai mică cunoştinţă despre viaţă.

A fost o sărbătorire care m-a atins până în inimă şi m-a făcut să retrăiesc scumpa comoară a trecutului. Am strâns multe mâini aspre, care acum tremurau de bătrâneţe şi am privit mulţi ochi tulburaţi acum de trecerea anilor; toţi, până la unul, îşi aminteau de mica Marie, fiica bălaie a prinţului marinar care, de la o vârstă atât de fragedă îşi părăsise ţara de baştină pentru a merge departe, departe, în alta, străină...
Mai încolo de portul Devonport, se afla Mount Edgecomb, un castel minunat de frumos, aparţinând lordului bătrân curtenitor, cu acelaşi nume. Îşi deschisese larg porţile pentru noi, şi Mount Edgecomb fu locul de petrecere cel iubit la care ne duceam aproape în fiecare zi. Clădit sus, deasupra mării, avea locuri de plimbare minunate, prin păduri frumoase sau peste dealuri unduite; era un măreţ domeniu în care ajunsesem să ne simţim ca la noi acasă. Pe alocurea, vegetaţia semăna cu cea de pe  Riviera, şi puteai să treci cu trăsura prin lungi alei de verdeaţă veşnică; din una dintre ele, mărginită de dafini, aveai o neasemănată privelişte asupra mării. Dar locaşul nostru preferat era grădina italiană, aşezată pe marginea apei. Puteam uşor, din partea noastră a portului, să ajungem până la ea în barcă”.