Sfârşit de rezumat

Se termina anul, inchei si eu rubrica despre "Metafora numita Portugalia". Nu stiu daca am reusit sa rezum asa cum mi-am propus ce a insemnat aceasta tara-adoptiva pentru mine. Lunile pe care le-am petrecut acolo mi-au dat curaj sa privesc si inainte, nu numai inapoi, si m-au facut, sper, mai puternica. Lisabona, prin toate locurile deosebite pe care mi le-a oferit si pe care am incercat sa le descriu aici, va ramane mereu in amintirea mea, ca un oras tandru, care-si face timp pentru oamenii singuri, ca un loc unde nu e imposibil sa o iei de la capat, indiferent de suferintele care iti macina sufletul.

O sa-mi fie dor sa scriu despre Portugalia, o sa-mi fie dor sa ma uit, in fiecare saptamana, la fotografiile facute acolo, ca sa gasesc ilustratii potrivite pentru articolele mele. Daca mi-ar cere cineva sa aleg un singur loc, din toate cele pe care le-am tradus in cuvinte, m-as bloca. Daca din toate obiceiurile care mi-au atras atentia, ar trebui sa ramana numai unul, mi-ar fi foarte greu sa aleg. As salva, totusi, de la uitare, in primul rand Oceanul. Si oraselul Sintra. Si Facultatea mea de Litere. Si Pastelul de Nata. Si raul Tejo. Si muzica fado. Si cartierul Santa Engracia. Si gara Apolonia. Si vinul de Porto. Si aleea pietonala din Coimbra. Si piata Rossio. Si, de fapt, toata Lisabona! Clasamentele sunt inutile...

Nu-mi iau ramas bun. Nici de la rubrica, nici de la Portugalia. Au mai ramas multe de vazut, au mai ramas destule de povestit. Probabil ca nu a venit inca momentul potrivit, probabil ca e nevoie sa mai treaca din timp, ca sa redescopar cu mai multa intelepciune ce am invatat in lunile in care am stat acolo si am mers zilnic cu autobuzul 735, spre facultate. Cand ma uit in urma, imi reprosez ca nu am cautat mai multe intelesuri, ca nu am incercat sa aflu in detaliu cat de valoroasa este aceasta tara mica si primitoare. Poate ca o sa am sansa sa-mi indrept greseala. Un singur lucru e cert: din fericire, Portugalia nu pleaca nicaieri.