Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă trezesc brusc în dârdora nopţii. "Doamne, noaptea cea lungă a venit şi întrebările nu mai aşteaptă răspunsuri, căci din ceea ce am fost a rămas doar nisip şi durere", mă pomenesc vorbind întunericului asemenea unui personaj dintr-un roman scris recent de Augustin Buzura.
Somnul a zbughit-o pe neanunţate, alungat de cine ştie ce strigoi rătăcit prin ţinutul ascuns al lui Onir. Întunericul e mat şi mut, aproape că-i simt mâncărimea pe piele. Nu se aude nimic în bezna tăcută ca un lac împotmolit. O Lună rotundă şi fosforescentă găureşte perdeaua de catran, luminând-o primprejur. Până şi stelele s-au pitit, speriate de umbra oraşului înălţată trufaş spre cer, de parcă ar vrea să le înhaţe. Să le înşface şi să le înghită nemestecate în burta de beton.
Nu clipeşte nimic în zarea înnegrită de nesoare. Clipele abia se târăsc în veşnicia ce pare acum orice respiraţie. Stau nemişcat, cu ochii pironiţi pe geam. Sunt doar văz şi auz, într-unul dintre acele momente de luciditate izbăvitoare şi tocmai de aceea insuportabilă. Stau neclintit, ca nu cumva vraja de smoală să se împrăştie, să-şi ia tălpăşiţa şi să mă lase nemângâiat în cearşaful mirosind a efemeritate.
Lumea doarme de mult, e atâta linişte împrejur, încât îmi ascult suspinele inimii. De acolo, dinlăuntrul pieptului, se revarsă o nocturnă tristă, mai tristă ca oricând. Muzica deszăvorâtă în surdină e despre singurătatea implacabilă a omului. Singurătatea mea e, nu-ncape vreo îndoială, singurătatea tuturor! E deajuns să deschizi ochii în toiul unei nopţi compacte, ca să-ţi dai seama că nimeni nu e lângă tine în abisul fără stele.
Aşa abandonat, te petrec toate fricile vieţii şi te macină întruna, cât să-ţi implori ursitoarele să nu te întârzie în chinurile de pe urmă. Nemişcarea asta, în cea mai nemărginită şi sinceră solitudine cu putinţă, îţi aduce în faţă moartea, neînduplecată şi senină. Spaima ta absolută n-o tulbură deloc, nu-i smulge regrete şi remuşcări. Şi nici n-o întoarce din drum, e unica fiinţă din Univers care nu greşeşte niciodată.
Perfecţiunea morţii e deplină şi definitivă, n-are nimic omenesc, e dumnezeiască prin nevremelnicie şi finitudine. Atunci, în ceasul ultimei suflări, înainte de a muri, vei fi mai întâi singur. Tu şi cu tine, paralizat de frică, descompus, desfigurat şi dezumanizat de frică. Deşi, asemenea aceluiaşi personaj, repet sugrumat de emoţie: "Mi-e frică să mor, deşi ştiu că în eternitate mă aşteaptă frumuseţi nebănuite, râuri de lapte şi miere.
Da, mi-e frică să mor, aşa cum mi-a fost frică să trăiesc". Priveghiul celorlalţi, început de când erai viu, nu le foloseşte decât lor. Sufletul ţi se va zbuciuma în singurătatea de care n-ai scăpat vreodată, în răstimpul dintre naştere şi pieire. Ori de câte ori înfrângerea te-a îngenuncheat sau durerea te-a împuţinat, ai rămas neînsoţit, uitat de părelnicii prieteni. Furtunile lăuntrice te-au găsit la fel, naufragiat în singurătatea necuprinsului existenţial.
Valurile te-au izbit întărindu-te, te-au făcut una cu pământul, ai înghiţit apă şi nămol, ai cunoscut umilinţă şi neputinţă, dezonoarea, perfidia şi trădarea, toate ţi-au sfârtecat destinul! Alteori, n-ai mai avut forţa să te ridici şi s-o iei de la capăt, te-ai blazat. Iar blazarea nu e în stare să adune pe careva în juru-ţi, dimpotrivă. Izgoneşte zâmbetul şi speranţa, şi o dată cu ele alăturările, împerecherea în fericire. Plânsul omului e chiar chipul singurătăţii, lacrimile deznădejdii şi milei pentru propria-i făptură.
Ne compătimim pe noi înşine, ne jelim soarta niciodată vrednică să ne împlinească nădejdile. Sfârşim, ce fatalitate!, pizmuindu-i pe norocoşii de soartă şi hulindu-l pe Dumnezeu. Suntem mielul inocent, jertfit de ghinionul implacabil, victima conspiraţiilor planetare şi a urzelilor nenorocului. Vai mie, vai mie!, strigăm în gura mare, dar strigătul se pierde în vacarmul iscat de semenii în văicăreală. Un "vai mie!" colectiv se aude pretutindeni, e ţipătul lumii însingurate, lumii părăsite de iubire.
Stau nemişcat în pat şi cercetez Luna rotundă ca o singurătate plină. Prin dreptul ei trec agale aripi de nor, acoperindu-i rânjetul cinic. Noaptea e dintr-o dată vâscoasă şi curge opac. Întunericul a înghiţit lumina, e noapte trunchioasă în singurătatea lumii.
Citește pe Antena3.ro
