Tismana

Motto: "Cei vechi zideau biserici, cei de azi le lasă să se dărâme” - Nicolae Iorga

Una din împărăteştile mănăstiri ale ţării, Tismana lui Radu Negru şi a călugărului din Epek, Nicodim, loc de dreaptă şi smerită rugăciune a lui Neagoe Voievod, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi al atâtor voievozi, căpitani de oaste, boieri vechi, revoluţionari, panduri, clerici şi ţărani e uitată astăzi în frunzişul fagilor cu licăriri de lumină noaptea. Castelul sever din jurul armonioasei biserici stricată cândva de rutina academică a lui Sslatter şi Ollein e ca o rămăşiţă feudală sfărâmată de vasali. Crăpat, mucegăit, scorojit de vânturi şi de ape, castelul de călugări în care Tudor din Vladimiri şi-a scris omilia revoluţionară stă trist şi mustrător între stâncile şi prihodurile de fagi, între Stârmina cu peştera ei de mistere şi pădurile fosforescente ale prăpăstioaselor povârnişuri vulcanice.

Lăstunii nervoşi, flăcările licurcilor, toaca măruntă, fâşierea rece a cascadei, arborii şi sufletul unui călugăr sunt singurele lucruri vii în singurătatea cenobitică de aici.

Sunt în turnul cu multe feţe de deasupra cascadei. Ferestrele sunt deschise. Stelele curg peste vârfuri. Singur eu cu codrul şi cu cerul visez.

Văd la obârşia Tismanei bisericuţa de tisă a Sfântului Nicodim, cu pristolul ei în rădăcina unui pom, apoi zidirea mare a lui Radu Negru Basarab, cu focurile şi prefacerile ei.

Prin câte au trecut şi aceste aşezăminte de credinţă ale ţării! Istoria lor e istoria destinului şi durerii noastre. Neagoe Vodă acoperea biserica cu plumb, turcii îi luau plumbul; Matei Basarab o repara şi o dăruia cu clopote şi cu candele, turcii îi dădeau foc şi-i dărâmau cu cruzime castelul chinovial cu ziduri tari intrate în piatră.

Multe şi grele au fost îndurările trecutului, dar mari şi stăruitoare au fost jertfele şi credinţa lui.

Tismana a fost întotdeauna un azil călugăresc de pace şi de mângâiere, o singurătate de înălţare a spiritului, un Sion de fortificare.

Neagoe s-a fugărit aici de vrăjmăşia şi cuţitul ameninţător al lui Mihnea cel rău. Cronicari şi caligrafi au scris în chilii, cu frumuseţe şi cu har. Cărturari eclesiastici şi civili s-au pregătit la şcoala mănăstirească a Tismanei. Aici s-au tradus cărţi şi hrisoave de demult, aici şi-a visat drumul şi crucea ţăranul dârz din Vladimirii Gorjului - simbolul ţării obuijduite.

Mă gândesc cu sfâşiere la deosebirea vremilor: oameni săraci ca Ştefan ieromonahul, Gherasim egumenul şi mulţi şi necunoscuţi laici au ajutat şi împodobit mănăstirea cu râvnă şi smerenie creştinească, iar vremea de astăzi o lasă să se macine şi să se dărâme.

În clopotele care trag acum şi-n cornul sfâşietor al pădurii care se ridică crescând către secera albă a lunii, eu desluşesc mustrările grele ale Tismanei. Zdrobitor ca piatra, ele cad asupra tuturor: asupra ierarhiei greoaie cât şi asupra cârmuitorilor vremii, care uitând de avuţia secularizată ce se socotea în 1718 la 40 de moşii, o baltă, cinci munţi, 14 vii şi jumătate vama de la Vulcan şi Porţile de Fier, nu o întăresc şi nici nu-i dau odoarele de demult pentru care Macarie din Antiohia a venit cu Paul din Alep să le vadă şi să le binecuvânteze.

În ruina acestei mănăstiri stă toată zgârcenia şi nesecotinţa vremei. Sufletul vostru, oameni avuţi şi aspri cârmuitori ai timpului nu se va lămuri decât în filantropia voastră activă. Unde sunt bisericile, şcolile, azilurile, grădinile, drumurile, podurile, fântânile şi troiţele făcute şi cu ceea ce aţi rupt din voi?  Atât timp cât nu le vedem, sunteţi morţi pe pământ şi drum deschis către cer n-aveţi.

Tismana, în mucegaiul bârnelor şi noaptea în flăcările ruinii ei e un strigăt tulburător împotriva hedonismului de azi.

Un text de G. D. Mugur, în Buletinul Societăţii Academice de Turism "România", anul III, nr. 2, februarie 1929.