Trei etaje de copilărie

Muzeul de jucarii de la Sintra, numit in frumoasa portugheza Museu dos Brinquedos, nu e neaparat un loc pentru cei mici. Eu am intrat acolo ferindu-ma de o furtuna teribila, despre care am si scris, o furtuna pe care nu reusesc sa o uit si de care mi-e dor in fiecare zi. Am platit biletul redus (studentii si pensionarii au reducere), doamna de la ghiseu mi-a explicat cu calm pe unde se urca si am intrat. Eram putin obosita, descurajata de ploaie, intristata de prezentul greoi.

Starea mea ezitanta nu a durat mult. Primul contact cu irealul? Un Batman in marime naturala care privea hotarat spre scari, cu mainile in sold si ochii acoperiti. Apoi, o lume diferita. Nici o legatura cu norii de dincolo de fereastra. De la soldatei pregatiti de lupta, la papusi de marci celebre, asezate in fata oglinzii privirilor noastre curioase, imbracate cu rochii pretentioase, de basm si de fericire. De la masinute cu usi deschise, ca pentru o plecare importanta, la casute perfect mobilate si aranjate impresionant de bine, de parca eternitatea ar fi la indemana fiecarui om. Liber la fotografii, liber la amintiri.

E aproape imposibil sa nu te regasesti macar in una dintre povestile muzeului care se intinde pe trei etaje. Trei etaje de copilarie care ne mint frumos ca nimic nu e inca pierdut: vapoare si barcute de colectie, papusi de lemn, ca in anii altor tinereti, masini de cusut cu ata alba in ac, piane cu clape perfect lacuite, trenuri pe sine, aproape hotarate sa plece spre marile gari ale lumii, pahare, aragaze, frigidere, tacamuri si farfurii mai mici decat inelarul meu, asezate meti­culos in atmosfera unor bucatarii bogate, fantani care imita nu numai apa, ci si setea.

E muzeul jucariilor de la Sintra. Muzeul cu care noi toti avem ceva in comun, indiferent de varsta sau de experiente. Nu e drept sa fugim de copilarie si de anii in care ne facea placere sa fim prezenti in catalogul vietii. Nu e deloc rusinos ca, macar intr-un colt al fiintei noastre, sa iubim traducerea acelor primi ani de viata. E oficial, e garantat: ne putem iubi copilaria! Mai ales ca, desi unii se straduiesc sa ne convinga ca nu-i asa, desi anii nu tin cont de niciun sentiment, nu e deloc periculos sa recunoastem ca, uneori, cand nu ne vede si nu ne aude nimeni, ne place sa credem ca oricand putem redeveni copii.