Tren de plăcere în Africa neagră (XVII)

NATURALEŢE  ●  Chipuri ciocolatii de copii
În Zanzibar am întîlnit chipuri extraordinare, de micuţi care mi-au adus aminte de copilăria mea, de bunicul meu…

NATURALEŢE  ●  Chipuri ciocolatii de copii
În Zanzibar am întîlnit chipuri extraordinare, de micuţi care mi-au adus aminte de copilăria mea, de bunicul meu…

19 februarie (în cursul zilei)

"Dacă veniţi însoţiţi de copii, vă rugăm să nu îi lăsaţi să îşi expună jucăriile scumpe în faţa copiilor din Zanzibar, aceştia neavînd aşa ceva şi nici părinţii neputînd să îşi permită să le cumpere astfel de jucării." Am primit acest avertisment, deoarece în curtea Muzeului Sclavilor sînt o biserică şi o şcoală în care copiii învaţă limba engleză. Impresionantă dorinţa părinţilor ca odraslele lor să înveţe limba engleză. Copii mici, însoţiţi de mame, umplu pînă la refuz sala de clasă sponsorizată de UNESCO pentru a învăţa limba engleză. Viitorul lor depinde de cunoaşterea la perfecţie a limbii lui Shakespeare. Cu toate că nu e duminică, mă frapează faptul că biserica este plină cu mulţi tineri, sărăcăcios îmbrăcaţi, dar curaţi. Încă o dată revine obsesia mea cu nivelul de trai: dincolo de porţile acestei oaze de lux numită Zanzibar, te loveşte sărăcia (salariul mediu pe economie este de aproximativ 60 de dolari!). În general, în Zanzibar sînt numeroşi copii afectaţi de diverse boli ale subnutriţiei, iar unii mor înainte de a împlini vîrsta de 5 ani. Recunosc că soţiei mele i-a trecut de multe ori prin minte gîndul de a înfia un copil african… Întîi am acuzat-o de vedetism. Cu timpul, am realizat că se poate ca toate VIP-urile acelea de la Hollywood pe care le vedeţi dumneavoastră fîţîindu-se pe la tv cu copii africani în braţe să facă acest gest chiar din compasiune. De abia acum înţeleg de ce fiica mea, Catinca, turuie tot timpul că "trebuie să le oferim atenţie acestor copii şi, din păcate, turiştii se uită la ei ca şi cum ar fi la grădina zoologică, nu merg ca să comunice cu ei, să-i înveţe ceva". Micii ciocolatii îmi amintesc de bunicul meu. Încărca cu vîrf căruţa cu mere şi mergea cu ea în satele de cîmp, la 30 de kilometri de Buzău. Striga pe uliţe "hai la mere, hai la mere" şi schimba un măr pe un ştiulete de porumb! Se ţineau copiii cîrd de căruţa lui. Bunicul le-ar fi dat toate merele din căruţă acestor micuţi din Zanzibar, fără pretenţia vreunui ştiulete!
(Va urma)