Un Robinson al zilelor noastre

Un om a făcut înconjurul lumii. S-ar părea lucrul cel mai banal. De la Magellan încoace, acest ocol al planetei a încetat de a mai fi un miracol. Graff Zeppelin l-a făcut în trei săptămâni. Şi lumea s-a mirat prea puţin. Mâine ne va surprinde această performanţă, tot atât cât pe bucureşteanul nostru turul executat de tramvaiul 16.

De altceva însă era vorba. O ispravă în adevăr deasupra oricărei aprecieri. Vom lămuri. Un om singur a făcut ocolul lumii cu barca. Francezul Alain Gerbault. Îl credem astfel ca meritând distincţia celui mai merituos record.

Lindbergh a traversat Atlanticul în 35 de ore! Costes a depăşit recordul distanţei în linie dreaptă. De la Paris în China, pare-mi-se, fără escală. Cutare as a zburat cu hidroavionul, câteva minute, cu viteza maximă înregistrată până acum. Altul s-a ridicat la 11 km. O femeie a sărit cu paraşuta de la 2500 m...

Sunt realizări admirabile şi avem toată stima pentru cei care rup, zi de zi, legăturile unei evoluţii lente, făcând eroice salturi către excepţional, către progres, către urgentarea civilizaţiei, pe care o servesc cu creierul şi energia lor. Şi nu odată aceste excepţionale făpturi se prăbuşesc în zornet de foc şi oţel din cenuşiul zărilor pe care le înfruntă ca nişte reali şi moderni Icari.

Să vedem însă ce a făcut eroul despre care pomenim? A plecat din Franţa, de la Cannes, la 25 aprilie 1923. Plecare singuratică, neanunţată nimănui, căci un mizantrop fără pereche e navigatorul nostru. Cei câţiva prieteni care l-au întrebat încotro, au crezut că-i o glumă cuvântul care le desemna ca primă escală America.

Şi a plecat cu Fire Crest, o corabie de câţiva metri, cu pânză, special amenajată, având o singură cabină mică. Îl uitaseră şi aceşti câţiva amici, când ziarele anunţau zgomotos, după 143 de zile, sosirea lui Gerbault la New York. Apoi, în etape diferite, a trecut insulele Bermude scăldate în soare de foc, a ocolit Antilele, a străpuns canalul Panama cel cu multiple formalităţi vamale, a poposit în insulele de corali, la oameni ce nu văd civilizaţia şi pentru carea albul care poposea la ei, bătut de toate valurilen şi de toate vânturile, era cu adevărat un om minunat. Şi pentru intuiţia lor restrânsă, acest om care venea înfruntând mii de kilometri, mânuind singur pânzele după vânt, fiind el însuşi comandant şi simplu matelot, acest european care sfida transatlanticul celui mai capricios confort, era în adevăr personajul mitologic, eroul din basmul trimis de mii de ani pe firul ce se ţese, generaţie cu generaţie, seara, după pescuit, la vorbăria din jurul focurilor pescăreşti. Şi noi, cei care ne confruntăm în hărmălaia oraşelor noastre, credem deopotrivă la fel cu negrii şi măsliniii insuliţelor oceanice.

E adevărat, oricare din întrecerea pe care o înfăptuiesc atâţia Lindbergh-i la intervale destul de scurte, este - ca să definim - o frumoasă adaptare a nervilor şi a muşchilor omeneşti la o maşină - cu plămâni pulsaţi de benzină şi nervi arcuiţi în oţel. Omul, aci, e obligat să-şi împartă gloria cu năstruşnicul animal de metal. Apoi, efortul lor se-ntinde, ca timp, la cel mult câteva zeci de ore. Şi dacă poate fi vorba de frumos, vom conveni că ritmul prea industrial al acestor performanţe nu ne-a dat încă o senzaţie ca atare. Sau e vorba de o estetică nouă, mecanică, născută în acestveac, dar pe care am întârziat să ne-o apropiem.

De aceea admirăm cum merită un effort veritabil. Alain Gerbault nu s-a trezit celebru după o încordare vertiginoasă de câteva zile, în care să nu aibă timp să se trezească din inerţia unui elan, fără îndoială demn de toată stima. El a pornit încet şi potolit ca orice călător care ştie greutatea drumului. Şi călătoria lui s-a sfârşit după şase ani şi două luni (iunie, 1929), revenind de la Răsărit, în Franţa, de unde plecase către Apus!

Şi avem în vedere că, în afară de cele câteva aparate de navigaţie moderne aflătoare la minusculul său bord, barca lui era aceeaşi ca a fenicienilor şi cartaginezilor dispăruţi de milenii.

Să urmărim puţin cu gândul nostru de sedentari şi de excesiv prudenţi curajul şi energia acestui francez. Sau să-l însoţim navigând cu vântl potrivnic prin labirinturi de arhipelag, unde fiecare val ascunde un colţ ucigaş de stâncă. Dar soarele care sute de zile la şir vărsa foc din cerul equatorial! Să ne amintim şi de episioadele tragice consemnate în jurnalul lui de bord. O dată i s-a scurs din rezervor toată apa de băut şi prea puţin a lipsit să nu moară de sete. Altădată, într-o noapte de furtună cruntă, micul vas a fost aproape sfărâmat de un transatlantic ce trecea maiestuos şi impasibil şi care îi trăsese o singură lovitură de elice. Câteodată, rechini de proporţii apocaliptice dansau în stoluri pe lângă ciudata navă, făcând aeriene piruete pe deasupra ei. Dar fragmentele, de acelaşi tragic continuu şi imanent, sunt nenumărate. Alain Gerbault le înscrie în linii simple şi neînzorzonate de vreo retorică. Nu e un stilist. E doar un observator contemplativ. Nu face literatură. Dar tocmai această fereală de "formă" sporeşte frumuseţea cărţilor lui. Este un mizantrop fără pereche, un izolat lipsit de orice poză "de efect" şi un modest din fire, fiindcă urăşte reclama şi are groază de celebritate. E un tip fără seamăn în epoca noastră. Să ne gândim numai la acele luni fără şir când nu vedea faţă omenească, nu auzea decât propriul său glas şi nici o veste din lume nu-i parvenea. Alain Gerbault, ca nimeni altul, a aplicat prea vânturatul adagiu că "doar omul singur e tare". Şi el doar a fost cel mai singur! Sau ştia că "natura n-are vicii, numai omul le-a creat". Şi cuvântul nu-l aflase din cărţi. Dăinuia în firea lui, stăpânindu-l cu rigorile instinctului.

Când peste tot se laudă până la paroxism binefacerile comunităţii, se slăvesc cooperările şi asociaţiile, el a fugit de uşurinţele sociale, a evadat din comodul civilizaţiei celui de-al XX-lea secol.

Gerbault a stricat milenara tradiţie a spiritului de turmă. Şi chiar pe aceea de pereche. În puritatea brizelor care retează albul spumat al undelor, în tăcerea neclintită a calmului marin sau în tumultuoasa frământare a elementelor, la mii de kilometri de vreun suflet omenesc, pe o jucărie de lemn înveselită de triunghiul unor minuscule pânze, el era numai cu el. Nu-l lega nici un dor din urmă, nu-l chema nici un regret. Sau nu le lua în seamă. Totuna! Fapt e că a găsit în sine resursele necesare unei emancipări totale şi fără egal, şi-a impus o independenţă ca a nimănui altuia din puzderia sutelor de milioane ce dau viaţă bătrânei planete.

O energie originală a încercat să domine elementele cu muşchii a două braţe şi conţinutul unui singur craniu, să facă prea mică şi prea strâmtă întinderea înregului glob. Şi a reuşit!


N-a urmărit nici un record şi n-a plecat amăgit de momeala vreunui premiu imaginat de fantezia cine ştie cărui miliardar. Nu-i place lumea. Atât. Poate o suverană sfidare. Că, nu demult, a revenit cu bărcuţa lui pe Sena, până la Paris. Onoruri, recepţii, banchete - au făcut lanţ în juru-i. Un indiscret a vrut să-i sondeze fericirea.
"Mor deplictiseală", a răspuns blondul călător. "Nimic nu mă chinuie mai groaznic decât mulţimea şi forma;lităţile ei. Voi pleca foarte curând iar, cu o altă barcă pe care o voi construi, mai mică decât Fire Crest. Departe, în Oceania, mi-am găsit o insulă izolat. Sunt şi vreo câţiva locuitori, pescari, ce nu ştiu nimic din civiliaţie. Ajuns la ei, voi lăsa valurilor mica mea navă, să moară de moartea nobil pe care-o merită. Eu voi rămâne cu oamenii puţini şi modeşti de-acolo. Îi voi învăţa, de se poate, câte ceva. Dar mai ales voi prinde multe de la înţelepciunea lor nescrisă de nimeni".
***
Şi acest Crusoe real, contemporan, este pe punctul de a-şi termina lucrările la mica-i barcă. Mai mică decât Fire Crest!...
Horia Oprescu
în Buletinul Societăţii Academice de Turism "România", Anul III, nr. 11, noiembrie 1929



Alain Gerbault (1893-1941)
Aviator francez, campion de tenis, autor de cărţi de călătorie, a intrat în istorie drept cel care a făcut pentru prima dată înconjurul lumii, pe mare, de unul singur. După călătoria întreprinsă cu micul vas Fire Crest, între 1923-1929, Alain Gerbault a plecat din nou pe mare, cu o barcă mult mai mică, pe care a botezat-o cu propriul său nume. S-a stabilit în insulele Pacificului de Sud, studiindu-le şi scriind mai multe cărţi despre explorările sale. Moare în decembrie 1941, în Timorul de Est, după ce se îmbolnăvise de febră tropicală. Moartea sa a fost descoperită abia în august 1944. În 1947, este înmormântat pe insula Bora-Bora, unde i se ridică şi un monument. (Magda Cristina Ursache)