Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bucureştii de altădată, mahalalele aveau fiecare “năravurile şi moravurile lor”, iar strada bucureşteană, totdeauna plină de lume ce se plimba buluc, “era o instituţie unde circulă ideile şi se propagă sentimentele”, cum obişnuia să spună Demetriu I. Dobrescu, primar al Capitalei în perioada interbelică.
Una dintre caracteristicile marcante ale unui oraş sînt monumentele sale, întrucît reprezintă trecutul, prezentul, patrimoniul, cuvinte ce se dovedesc fără valoare pe piaţa imobiliară din Bucureşti.
Bucureştii de altădată, mahalalele aveau fiecare “năravurile
şi moravurile lor”, iar strada bucureşteană, totdeauna plină de lume ce se
plimba buluc, “era o instituţie unde circulă ideile şi se propagă sentimentele”,
cum obişnuia să spună Demetriu I. Dobrescu, primar al Capitalei în perioada
interbelică.
Calea Moşilor
A fost una dintre principalele artere ale Capitalei încă din secolul al XVIII-lea. Forfota era neîntreruptă, printre trăsuri şi tramvaie negustorii îşi strigau marfa şi pofteau clienţi în prăvălii, strada era un furnicar de oameni, mai ales vara, cînd era bîlciul Moşilor. Este suficient să priveşti cu atenţie şi observi că fiecare casă era un magazin, în care clienţii erau poftiţi, întrucît “privitul e pe gratis”, unde, din cauza concurenţei, nu existau preţuri fixe şi totul era negociabil, “unde fiecare bărbat era un negustor, iar fiecare femeie o vînzătoare sau o patroană”.
Pe Calea Moşilor, comerţul s-a dezvoltat începînd din secolul al XIX-lea. O demonstrează şi numărul mare hanuri pe care le găsim în zonă în această perioadă: Hanul Hillel, Hanul Nou, Hanul Mănăstirii Cernica, Hanul lui Răducanu Tărca, Hanul Piteşteanului, Hanul Cazotti, Hanul Niculescu sau Hanul Atena sînt numai cîteva exemple.
Astăzi, comerţul în această zonă este aproape inexistent, iar traficul depăşeşte cu mult capacitatea de tranzit a acestei străzi. Absenţa spaţiilor publice urbane, care susţin şi înlesnesc contactele sociale, este vizibil resimţită la fel şi sentimentul unei comunităţi închegate.
Citește pe Antena3.ro
Hanul Solacolu
Pe Calea Moşilor sau Podul Tîrgului de Afară, cum s-a numit multă vreme această stradă, în mahalaua Mîntuleasa, casa de la numărul 134 este un exemplu de arhitectură bucureşteană autentică ce datează de la jumătatea secolului al XIX-lea.
Hanul Solacolu este într-o stare avansată de degradare, există ca formă şi păstrează multe elemente caracteristice, dar a fost complet abandonat. Tencuiala faţadelor prăbuşită, zidurile crăpate, şirul celor douăzeci de ferestre de la etaj rămase demult fără geamuri, scările din lemn dezmembrate, acoperite de mormane de gunoaie, fără gaze, fără canalizare şi apă curentă.
Acestea sînt doar cîteva din argumentele ce ne determină să întrebăm de ce mai este protejată de legea monumentelor? Oare starea actuală a clădirii nu anulează valoarea de resursă culturală?
În acest caz nu, întrucît, deşi a fost afectată autenticitatea şi au fost reduse posibilităţile de refacere a unităţii potenţiale, clădirea are o certă valoare de resursă culturală capabilă să ilustreze prin specificul construcţiei, autenticitate şi vechime, chiar şi în această stare precară o tipologie a cărui valoare istorică, identitară şi arhitecturală este de necontestat.
Hanul Solacolu prezintă influenţe ce aparţin stilului “eclectic timpuriu”. Planurile originale s-au păstrat la Arhivele Naţionale, fondul Primăriei Municipiului Bucureşti, Serviciul tehnic, anul 1859, dosar 98, file 234-235. Din cererea de construcţie scrisă în limba română cu litere chirilice aflăm că fraţii Solacolu doresc supraînălţarea prăvăliilor, ceea ce însemna o amplificare a funcţiunilor clădirii existente. În cererea din anul 1859 aceştia doreau “să ridice un cat deasupra prăvăliilor în fiinţă, cu această ocazie schimbînd şi tocurile uşilor şi ferestrelor construcţiei ce o au cu faţa la Strada Moşilor”. Clădirea urma să aibă pivniţe, prăvălii la parter şi patru apartamente la etaj.
Faţada principală are la parter 16, iar la etaj 20 de ferestre. Elementele decorative sînt simple, parterul şi etajul nu sînt tratate diferit, forma ferestrelor este asemănătoare, doar detaliile ferestrelor îndulcesc sobrietatea faţadei. Intrarea nu se făcea dinspre stradă, ci se intra prin două coridoare boltite/ganguri care dădeau în curtea interioară şi de acolo se urca la etaj. În curtea interioară, clădirea se continua cu aripi plasate pe ambele laturi.
Fabrică de paste
Atît din Anuarul Göbl al Bucureştiului din 1900, cît şi din fotografiile de epocă aflăm că la numărul 144 (actual 134), patru dintre prăvălii se ocupau cu “bunul şic bucureştean”, fiind atelierele de croitorie pentru bărbaţi ale lui Alterson Peretz, E. Covaci, A. Critz şi al modistei A. Popescu. Tot din Anuarul Göbl al Bucureştiului aflăm că printre fabricile de paste făinoase ale fraţilor Assan, a lui I. Machedon de la Moara Ciurel, a lui Theodor Lambru Rovaciu din Strada Covaci şi a lui Carol Schlosser din Calea Plevnei se număra şi cea a fraţilor Solacolu din Calea Moşilor numărul 144.
Istoricul clådirii
Construcţia a fost afectată de un incendiu în timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi-a păstrat caracterul de locuinţă până spre sfârşitul anilor ’80, cînd a fost în pericol de demolare. Din 1990 a fost locuită de mai multe familii repartizate sau nu de fostul ICRAL. În 1997, aflată încă în proprietatea Primăriei Generale, a fost introdusă în Planul Naţional de Restaurare pentru reabilitarea centrului istoric, însă nimic concret nu s-a întîmplat. Monumentele aflate în proprietatea Primăriei nu beneficiază de finanţare de la bugetul de stat, astfel Ministerul Culturii şi Cultelor nu a putut aloca fonduri pentru începerea unor lucrări de conservare.
Clădirea Hanului Solacolu a fost retrocedată în aprilie 2003, iar chiriaşii au fost evacuaţi în noiembrie 2007. Atunci s-a vorbit mult despre un proiect de restaurare şi reabilitare, care viza “conservarea arhitecturii clasice şi consolidarea clădirii, iar, conform specialiştilor, ar putea viza utilizarea rezidenţială şi integrarea în programul de turism cultural. Costul lucrărilor fiind estimat la suma de 1,5 milioane de euro”. De atunci, nici măcar dezinsecţia, deratizarea incintei şi colectarea gunoiului aruncat acolo nu s-au realizat, lucru posibil probabil cu ajutorul unor amenzi din partea Primăriei.
Orice fel de intervenţii şi investiţii sînt dificile, pentru că este o zonă protejată, dar are un potenţial deosebit de dezvoltare datorită localizării centrale reprezentînd o responsabilitate, dar în acelaşi timp o provocare.
