Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În mai 2007, la iniţiativa tinerei Iulia Gudovan, Camelia Csiki a făcut un reportaj despre casa Neniţescu, pentru TVR, se încerca astfel să se atragă atenţia asupra viitorului incert al acestui imobil, care are nu doar valoare istorică şi ambientală, ci reprezintă un simbol pentru istoria ştiinţei româneşti.
Un imobil cu valoare istorică şi viitor incert
În mai 2007, la iniţiativa tinerei Iulia Gudovan, Camelia Csiki a făcut un reportaj despre casa Neniţescu, pentru TVR, se încerca astfel să se atragă atenţia asupra viitorului incert al acestui imobil, care are nu doar valoare istorică şi ambientală, ci reprezintă un simbol pentru istoria ştiinţei româneşti.
De atunci a trecut un an, nici Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional din Primăria Capitalei (DCCPCN) şi nici Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (INMI) nu au luat iniţiativa clăsarii. Între timp a fost vandalizată, şi multe elemente valoroase din interior au dispărut. Problematica imobilelor neclasate, fie ele clasabile sau neclasabile din zonele protejate de Legea 422/2001 sau situate în ariile de protecţie a unor monumente, vizate direct de specula imobiliară, reprezintă unul din punctele sensibile ale registrului juridic al conservării monumentelor.
Clasabilă sau neclasabilă?
În luna februarie 2008, sesizată de locuitorii din zonă, Asociaţia Artrad a făcut o cerere de clasare a imobilului în regim de urgenţă ca obiect de patrimoniu, obligînd DCCPCN, conf. Legii 422/2001 art. 21, ca în trei zile să-i aloce provizoriu statutul cerut (plăcuţa de marcare, delimitarea zonei şi înştiinţarea proprietarilor). DCCPCN nu a dat încă un răspuns.
Desigur ar fi fost mai uşor dacă, după retrocedare, moştenitoarele ar fi fost interesate de viitorul acestei case. Ca proprietare trebuiau doar să ceară să fie clasată, dosarul fiind întocmit de INMI. Însă poate dacă ar fi avut statut de monument nu ar mai fi fost cumpărată repede şi la acelaşi preţ, întrucît reprezentantul firmei care a achiziţionat proprietatea susţine că motivul a fost tocmai că nu era înscrisă pe lista monumentelor, parcela este suficient de mare, iar amplasamentul unul privilegiat.
Familia Neniţescu
Citește pe Antena3.ro
Dimitrie S. Neniţescu (1861-1930), născut la Galaţi, a urmat cursurile Şcolii militare din Bucureşti (1879-1881), după absolvire a fost ofiţer topograf pe lîngă Statul Major al Armatei. În anul 1886 demisionează şi pleacă să studieze dreptul şi ştiinţele politice la Bruxelles, unde obţine doctoratul. Începînd cu anul 1893 practică avocatura la Bucureşti. În anul 1899 este numit secretar general al Ministerului de Interne, iar în anul 1900 – director al Băncii Naţionale a României. A fost deputat, fiind membru al Partidului Conservator. A deţinut în două rînduri funcţia de ministru al Industriei şi Comerţului (29 decembrie 1910 – 27 martie 1912; 28 martie 1912 – 14 octombrie 1912). În timpul Primului Război Mondial a fost ministrul Finanţelor în guvernul de giranţi format la Bucureşti.
Fiul său, Costin D. Neniţescu (1902-1970), a fost unul dintre cei mai importanţi chimişti români, avînd contribuţii majore în domeniul chimiei organice. Acesta şi-a făcut studiile la Zürich între 1920-1922, dar, fascinat de lucrările lui Hans Fischer, s-a mutat în la München pentru a face doctoratul cu acesta. La întoarcerea în ţară, în 1925 devine profesor la Universitatea Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1945, iar membru deplin din 1955. Este fondatorul Centrului de Cercetare a Chimiei Organice al Academiei Române.
Povestea casei
A început la 28 aprilie 1908, cînd Dimitrie S. Neniţescu solicita o autorizaţie pentru construirea unei reşedinţe pe Strada Şcolii numărul 4. Atît din autorizaţia de construcţie păstrată la Arhivele Naţionale, fond Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Tehnic, dosar 247, an 1908, fila 1, cît şi din planul oraşului din 1895-1899 reiese că pe proprietate existau două corpuri de case. Se cerea permisiunea de a demola unul dintre ele. Celălalt corp, amplasat în spatele curţii, urma a fi reparat şi alipit clădirii noi. Planurile sunt semnate de arh. Dim. Hârjeu.
Dumitru S. Neniţescu se bucura deja de funcţia de director al Băncii Naţionale şi se afla la jumătatea ascensiunii sale politice, deci clădirea trebuia să reflecte pe deplin statutul proprietarului.
Imobilul de formă neregulată este retras de la stradă, fiind compus dintr-un parter înalt, etaj şi mansardă, iar – conform autorizaţiei – are într-o parte pivniţe de zid. Acoperişul este cel iniţial, atent lucrat, are lucarne, bogat ornamentate, amplasate desupra ferestrelor de la etaj.
“Din raţiuni de reprezentare, accentul se îndreaptă spre faţada dinspre stradă, mai bogat tratată, fără ca elevaţia dinspre est să fie neglijată, accesul principal fiind situat pe această parte. Se remarcă folosirea mai multor elemente decorative, unele preluate din arhitectura eclectică, altele din cea tradiţională (bumbii pictaţi, motivul funiei împletite, triunghiuri decorative).
Parterul înalt, lucrat în bosaje, cu contraforţi decorativi, dă impresia de masivitate. Ferestrele situate pe partea de nord sunt mari, rotunjite, marcate printr-un chenar de bolţari falşi. La etaj, golurile au formă dreptunghiulară, fiind încadrate de bogate elemente decorative atît în partea superioară, cît şi în cea inferioară. Bovindoul în decroş ne trimite cu gîndul la soluţiile propuse de Ion Mincu la Şcoala Centrală de fete”, afirmă istoricul Ramona Caramelea.
Decoraţiile, precum cele trei brîuri de inspiraţie tradiţională, plasate sub cornişă, sunt executate în tencuială aplicată pe fondul format de suprafaţa peretelui, inclusiv ancadramentele ferestrelor şi a intrărilor. Ornamentele geometrice tăiate în tencuială formează o adevărată sculptură.
Interioarele
O analiză a funcţiunilor încăperilor ne arată că imobilul corespundea celor mai înalte standarde ale confortului acelei epoci. “Organizarea este asemănătoare la cele două nivele: vestibul cu o scară principală ce asigura accesul la etaj, în jurul vestibului se grupau camerele. La parter, din vestibul se intra în salon, în cele două birouri şi în sala de luat masa. Din aceasta se realiza accesul în partea de clădire care adăpostea bucătăria, WC şi baia. La etaj se aflau dormitoarele, camera de toaletă şi salonaşul”, afirmă R. Caramelea.
În cartea Victoriei Dragu Dimitriu, Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, în interviul doamnei Manuela Burnea, nepoată a soţilor Jeana şi Teodor Teodorini, se vorbeşte şi despre această clădire. Astfel aflăm că în 1930, după moartea soţului său, bătrîna doamnă Neniţescu se mută din casa din Strada Şcolii într-o altă proprietate din apropriere. Astfel, în casă rămîn să locuiască fraţii Costin şi Jeana Neniţescu. Parterul revine profesorului căsătorit prima dată cu Ana Santer, şi apoi cu Eugenia Ciorănescu (1909-2000), care i-a fost elevă, asistentă, doctorandă şi soţie. Iar etajul aparţine surorii lui, Jeana, căsătorită cu Teodor Teodorini.
“În 1930 au despărţit casa printr-un planşeu, au scos scara interioară care ducea la etaj, unde iniţial, conform planurilor originale, erau doar dormitoare.” La etaj erau un hol, dormitoarele celor două fete Teodorini, dormitorul matrimonial şi pe colţ o sufragerie. Scara de serviciu lega în continuare parterul şi etajul, dar indirect.
Din fotografiile din 2007 reiese că se păstrează încă plafoanele cu glafuri decorate cu motive triunghiulare destul de asemănătoare cu cele de pe exteriorul clădirii, parţial mobilierul încastrat, sobele de faianţă Ruffer şi tîmplăria originală a tocurilor de uşi şi de ferestre, a foilor de uşi cu cristal bizotat ce se glisează şi se repliază.
Acest imobil a fost reşedinţa atît a unui ministru şi director al Băncii Naţionale, cît şi a unui savant de talie internaţională, motiv pentru care are valoare de identitate culturală. Casa Neniţescu se distinge prin proporţii, compoziţie volumetrică şi prin configurarea spaţiului interior, fiind o creaţie coerentă şi clară a stilului neoromânesc.
