Farmecul discret al muzeului Zambaccian (II)

LA FAIMA COLECŢIEI SE ADAUGĂ SOBRIETATEA ARHITECTURALĂ A CLĂDIRII INTERBELICE.
Într-o lume în care autenticul şi unicitatea sunt înlocuite de produsul de serie, această casă respiră o ambianţă fermecătoare, în care pluteşte harul transmis admiratorului de artă de subtilităţile tuşelor unor artişti remarcabili. "A fost un vis de tinereţe desfăşurat timp de o viaţă cu multă pasiune, cu toată tenacitatea, punând în joc toate resursele materiale pentru realizarea a ceea ce şi-a propus: un muzeu", scria Henri Catargi.

În 1933, Emanoil Bucuţa publica în revista Boabe de grâu un articol despre colecţie, întrucât Krikor Zambaccian anunţase că doreşte să o doneze pe atunci Primăriei Bucureştiului, aşa cum făcuse înainte Anastase Simu cu muzeul său. În fotografiile făcute pe vremea aceea, pereţii casei din Strada Vasile Lascăr numărul 48 erau neîncăpători pentru tablourile aranjate "câte şase, şapte în rând în câte trei, patru caturi, aşa încât unul curge într-altul şi ochiul se pierde".

LA NUMĂRUL 21 BIS
Clădirea se află pe Strada A a parcelării Mormand, devenită aviator Demetriad, ulterior ing. Al. Davidescu, actuală Muzeul Zambaccian. Conform inventarului PMB păstrat la arhivele Primăriei Municipiului Bucureşti, din dosarul numărul 22 din 1942 reiese că inginerul Radu Comşa a primit o autorizaţie de a construi pe parcela de la numărul 21 bis. Din păcate, dosarele de la numărul 4 la 75 din 1942 nu mai figurează în arhivă, astfel planurile originale şi autorizaţia de construcţie a casei nu se păstrează. Se cunoaşte însă că a fost proiectată în 1942 şi extinsă în 1957 de C.D. Galin, un arhitect puţin cunoscut. Din actul de donaţie semnat de Krikor H. Zambaccian reiese că acest imobil a fost cumpărat cu "actul autentificat de Tribunalul Ilfov la nr. 31544/943".

AMINTIND DE ORIENT
Clădirea te duce cu gândul la originile familiei tatălui său, Hangop Zambaccian, venit din Cezareea Capadociei, fiind un exemplu de regionalism balcanic inspirat de casele secolului al XVIII-lea, cu etajul puţin în consolă, distilat prin filtrul arhitecturii interbelice. Aceasta reprezintă o manifestare de originalitate într-un ţesut în care restul construcţiilor sunt moderniste, neoromâneşti, eclectice sau mauro-florentine, în foarte puţine cazuri se întâlnesc mai mult de o astfel de clădire pe aceeaşi stradă.

Volumetria specific interbelică prezintă influenţe tradiţionale ale arhitecturii vernaculare orientale, fiind caracterizată prin simplitate şi prin utilizarea potenţialului expresiv al plinului. Formele sunt aduse la esenţă, cu mici decoraţiuni ale ancadramentelor ferestrelor, traforuri şi garguie. Plastica faţadelor este modelată diferit prin volume ce alcătuiesc turnuri, contraforturi sau galerii şi decorată cu garguie, capete de lei sau lupi, grilaje din fier ciocănit rece la ferestre şi terasă, mici panouri traforate aplicate pe faţadele dinspre stradă. Nu există o prioritate între tendinţa de verticalitate şi orizontalitate, clădirea fiind alcătuită din subsol, parter şi etaj. Există un acces secundar, garaje, un oficiu şi bineînţeles camere pentru servitori.

Tencuiala drişcuită din imitaţie de calcio-vechio conferă faţadelor o reliefare plăcută. De altfel, în general textura rugoasă a elevaţiilor imobilelor interbelice duce la o patinare şi o îmbătrânire mai frumoasă a clădirilor decât dacă tratarea lor ar fi lisă. Structura este din cărămidă şi beton armat, cu planşee din beton. Felul în care sunt aşezate golurile pe faţade este aleatoriu, datorat probabil preferinţelor estetice ale arhitectului Galin, cu forme şi dimensiuni dintre cele mai diferite, astfel încât să nu poţi bănui ce s-ar afla în spatele lor, ce funcţiune are acea încăpere. Ancadramentele ferestrelor din piatră sunt decorate cu mici elemente vegetale şi cu motivul frânghiei răsucite. Acoperişul are şarpanta în pante line, ce cauzează frecvent infiltraţii.

DECORAŢIA INTERIOARĂ
Comunicarea între spaţiile interioare ale parterului – hol, salon şi sufragerie –, se face prin arce în mâner de coş, care nu se regăsesc şi la etaj. Întâlnim în interior nişe, şemineuri şi piese de mobilier de colecţie. Grinzile aparente din stejar băiţuit au rol decorativ. Grinzile, scara interioară şi galeria sunt din stejar, fiind realizate probabil direct după desenele arhitectului Galin.

AMPLE REAMENAJĂRI
Lucrările de reparaţii au început în anul 2007 cu acoperişul, continuând în 2008. Clădirea nu a fost însă consolidată. În exterior au fost curăţate faţadele, decoraţiile din piatră şi treptele de acces. Tencuiala a fost refăcută cu praf de piatră şi s-au înlocuit olanele zidului de împrejmuire, acolo unde lipseau, cu olane produse la Sighişoara. Au fost reparate sau înlocuite toate elementele din lemn. Tabla acoperişului schimbată, deşi s-a dorit înlocuirea ei cu olane produse la Sighişoara, acest lucru nu a fost posibil. De asemenea, burlanele şi jghiaburile sunt noi.

În interior la etaj s-a reuşit reutilizarea unor spaţii de depozitare şi băi în galerii, de exemplu încăperea unde sunt expuse acum lucrările de grafică. Astfel, la etaj a putut fi regândit modul de vizitare ca un circuit continuu, neîntrerupt de spaţii inaccesibile.

Parchetul, grinzile şi scara originală din stejar au fost curăţate. Pereţii au fost vopsiţi într-o culoare vie, luminatorul parterului reparat, iar instalaţia de încălzire a fost înlocuită. Două dintre încăperile subsolului au fost amenajate în spaţiu de expoziţie, în fosta cramă au fost refăcute bolţile camerei, tencuiala fiind identică cu cea exterioară, s-au utilat o bucătărie şi o spălătorie. Reamenajarea grădinii de vară este poate unul dintre cele mai reuşite aspecte dintre toate intervenţiile realizate.

PANOTARE MODERNĂ
O dată cu lucrările de reamenajare a clădirii muzeului, o parte dintre operele de artă împreună cu ramele lor au fost restaurate. În ceea ce priveşte panotarea s-a pornit de la conceptul de a amenaja o casă într-un spaţiu de expoziţie, de a recompune atmosfera şi nu de a recrea complet interioarele. Dintre toate camerele, doar biroul a fost refăcut după fotografiile ce datează din anii 1940.  În prezent, lucrările sunt expuse într-o manieră diferită, fiind normal ca panotarea să varieze. În ce muzeu, astăzi mai sunt tapetaţi pereţii de sus până jos cu tablouri? Zambaccian descrie în memoriile sale dezavantajele unei astfel de expuneri la muzeul Simu "pe cinci rânduri de tablouri, cum erau aşezate înainte ca Marius Bunescu să fi reorganizat muzeul. În timp ce priveam într-o zi în sus spre tavan, la ultimul rând de tablouri, unde era cocoţat un tablou de Signac, Simu se apropie intrigat şi mă întreabă de ce mă uit la luminator".

De altfel, conform principiilor de conservare a operelor de artă, acestea nu se expun continuu, întrucât trebuie să rămână anual o perioadă în microclimatul special al depozitelor. În mod normal, grafica poate fi expusă doar şase luni pe an. Acesta fiind motivul pentru care nu sunt expuse toate piesele colecţiei Zambaccian, ele urmând a fi expuse pe rând. În intimitatea unei colecţii impresionante, un audioghid, muzică în surdină şi o ceainărie în grădina presărată cu opere de Paciurea, Medrea şi Oscar Han ar transforma locul într-o adevărată oază bucureşteană. Poftiţi la Muzeul Zambaccian!

OPERE DE ARTĂ
Încă din prima încăpere, biroul, recunoşti fineţea lui Pallady, apoi Grigorescu, urmat de farmecul lui Tonitza, iar în ultima încăpere a parterului, Luchian te invită la visare. În dreptul scărilor Iser şi un expresiv şi colorat portret al soţiei lui Zambaccian, Arşaluis, de Padina. La etaj, Petraşcu, Theodorescu Sion, Ressu, Ştefan Popescu, Dărăscu şi, nu în ultimul rând, punctul de atracţie al acestei colecţii, grupul de impresionişti. În total sunt 18 impresionişti francezi, printre care nume sonore: Paul Cézanne, Renoir, Camille Pisario, Alfred Sisley, Henri Matisse şi Maurice Utrillio, lucru destul de rar întâlnit în colecţiile particulare din România. Colecţia de sculptură nu este la fel de impresionantă ca pictura, un Brâncuşi, bustul Micei Bogdan Piteşti de Dimitrie Paciurea, Nudul lui Ion Jalea, Ion Vlasiu, Alexandru Călinescu, Frederic Stork, Miliţa Petraşcu şi mai multe lucrări ale lui Oscar Han şi Cornel Medrea.

Portret

Portretul lui Krikor H. Zambaccian, realizat de unul dintre pictorii săi preferaţi, Corneliu Baba, în anul 1957, când colecţionarul avea vârsta de 68 de ani.



1 Faţada principală străjuită de statuile lui Oscar Han

2 Faţada dinspre Strada Emile Zola înfăţişează o clădire ale cărei faţade nu seamănă una cu alta

3 Ancadramentul din piatră al ferestrelor parterului decorat cu elemente
vegetale, motivul frânghiei răsucite şi un grilaj din fier ciocănit la rece

4 Faţada dinspre curtea nou reamenajată a clădirii Zambaccian, cu veranda de lemn recondiţionată şi sculpturi de Cornel Medrea şi Oscar Han



1 Sala Luchian

2 Subsolul, reamenajat în sală de expoziţie

3 Fosta cramă, cu mobilierul încastrat şi şemineul, ambele autentice

4 Salon din casa Zambaccian din Strada Vasile Lascăr 48

5 Galeria de grafică, spaţiu câştigat prin demontarea unui spaţiu de depozitare

Mulţumim pentru amabilitate Muzeului Naţional de Artă a României, Muzeului Zambaccian şi Aedificia Carpaţi