Istoria mozaicului

Imbinand aspectele practice si utilitare cu functia de decoratie, mozaicul dubla natura: una practica, aceasta intrepatrunzandu-se cu una contemplativa. Un element ce poate straluci sau se poate confunda cu decorul

O istorie a mozaicului, aparent modest capitol de ornamentica inglobat in vastul domeniu al istoriei arhitecturii si artelor, ne va surprinde prin bogatia de informat ii pe care le pune la dispozitie privitorului, care va descoperi in mozaic oglinzi vii si vibrate ale epocilor pe care acesta le reprezinta.

Material durabil, mozaicul a rezistat cu succes in fata timpului. Tehnica este cunoscuta inca din Mesopotamia, unde mozaicurile erau realizate din bucati mici de piatra fina. Este intalnit si in Egipt inca din timpurile primelor dinastii. Dar adevaratele mozaicuri pavimentare, din pietricele monocrome sau usor colorate, apar in secolele V-IV i.H., in Grecia clasica. Perioada elenistica continua utilizarea mozaicului, realizandu-l insa din prisme de marmura divers colorate.

Mozaicul a fost o arta preferata in mod deosebit de romani, foarte raspandita in intreg imperiul. Pana in secolul II d.H., mozaicurile romane erau lucrate aproape exclusiv in alb si negru, dar, incepand din secolul urmator, tehnica se rafineaza si vaste mozaicuri policrome incep sa acopere pavimentul, peretii si chiar plafonul somptuoaselor vile romane. Materialele intrebuintate erau diferite - pietricele de rau, marmura, sticla, email si chiar pietre semipretioase.

Bizantul, era care prelungeste armonios lumea antica si o conduce spre Evul mediu, cultiva mult aceasta tehnica. Mozaicuri stralucitoare decoreaza integral bisericile, ale caror volumetrii mult mai greoaie decat ale celor antice generau mari suprafete disponibile pentru decoratie, pe care gustul inclinat spre opulenta al societatii bizantine prefera sa le acopere cu mozaicuri. Este una dintre perioadele de maxima inflorire a acestei tehnici.

Mozaicurile din bisericile Romei (Santa Costanza, Santa Maria Magiore) secoIelor V si VI d.H. si cele din Ravena din aceeasi perioada (Mausoleul Galla Placidia, San Vitale, Sant Apollinare Nuovo si Sant Apollinnare in Classe) sunt monumentele genului, universal cunoscute .

In mozaicul bizantin vom descoperi oglindite inceputurile crestinismului si elanul unor artis ti dornici de a informa privitorul despre adevarurile crestine. Temele acestor mozaicuri sunt, in special, teme religioase, in care personajele sunt rigide, asezate paralel, nemaipastrand din umanismul grec decat unele gesturi timide. La Ravena, in contact cu solul italian, imaginile se dispun in tablouri insufletite, infatisand siluete care se misca printre arbori, sau animale, pe mare ori pe uscat. Ceva din spiritul antic supraviet uieste in nobletea si calmul acestor personaje. Dogmatice prin imobilitate, orientale prin opulenta materialelor folosite, mozaicurile bizantine raman o marturie de valoare a spiritului unei epoci in care Orientul si a Occidentul se contopeau in valtoarea unor noi prefaceri religioase si culturale. Asa cum Bizantul a preluat si prelucrat mozaicul roman, la randul sau a devenit intemeietor de scoala, transmitandu-l Renasterii europene si lumii islamice.

In spatiul islamic, spatiu arid, dominat de nuditatea desertului si sarac in solicitari vizuale, arabii exalta decoratia. Arta mozaicului cunoaste, in aceasta lume, o culme a infloririi sale, marcata poate de cea mai inalta forma de rafinament .

Astfel, arabescul este protagonistul incontestabil al ornamenticii intr-o lume unde Coranul interzice reprezentarile umane sau animaliere. Ca o consecinta a acestei interdictii, mozaicurile arabe sunt lipsite de personaje, iar lumea vegetala ramane principala sursa de inspirat ie. Pentru a trata temele religioase, arabii au preferat inscriptiile caligrafice, carora le-au asociat cadre ornamentale. Maiestria lor va consta, in primul rand, in amenajarea acestui cadru decorativ si ordonarea elementelor compozitionale. Arta decorativa islamica este caracterizata de o puternica stilizare.

Mozaicurile arabe au o aparenta de exu-beranta si fantezie specifice vitalitatii orientale, dar fantezia lor este in permanenta dirijata si controlata de intelect. Bogatia sentimentelor din lumea araba prinde viata in aceasta arta care ne evoca, intr-un mod extrem de subtil, un univers care palpita inundat de parfumuri si mirodenii.

Rezultatul este un produs de o extraordinara modernitate, ce-si poate afirma universalitatea prin capacitatea de a decora cu succes un interior contemporan. De altfel, creatorii de azi se folosesc intens de aceasta sursa de inspiratie .
Caracteristica popoarelor din zona mediteraneana, aceasta tehnica nu este intalnita la entitatile ce isi trag seva spirituala din budhism sau hinduism, la locuitorii Europei nordice sau in lumea celor doua Americi. Natura carismatica a mozaicului poarta, intr-un fel, amprenta specificului mediteranean si oriental.

La inceputul secolului al XX-lea, stilul Art- Nouveau readuce in atentie tehnica mozaicului. La Barcelona, Gaudi lucreaza cu Josep Maria Jujol pentru a decora cu ample mozaicuri Parcul Guell. Adept al acestei tehnici, Gaudi acopera cu mozaicuri fatadele exterioare ale cladirilor pe care le proiecteaza, inovand, astfel, modul de exprimare prin acest material.

In perioada contemporana, tehnica se extinde si se diversifica, variatiunile devin cvasi-infinite, ajungandu-se la forme inedite, ca, de exemplu, inglobarea de obiecte personale intrun liant menit sa creeze o decoratie parietala, denumita "memoria zidului", intr-o indrazneata maniera de a conferi un plus de "originalitate" unei tehnici stravechi. Un nou prilej de a constata cum tehnica, neutra in sine,exteriorizeaza pulsul epocii pe care o traverseaza. Aproape tot ceea ce socheaza in arta contemporana trebuie privit, de fapt, ca o angoasa, o spaima de adevar, de frumusete, de armonie divina, intr-o epoca in care vulgaritatea a atins cote fara precedent.

Arh. Alina Radu,
Atelier de arhitectura RAM Art Construct