Le Corbusier, arhitectul de viziune unică

Charles-Edouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul de Le Corbusier, ales de el însuşi, a fost arhitect, designer, urbanist, scriitor şi pictor, unul din părinţii arhitecturii moderne.

Charles-Edouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul de Le Corbusier, ales de el însuşi, a fost arhitect, designer, urbanist, scriitor şi pictor, unul din părinţii arhitecturii moderne.

Născut în cantonul Neuchatel, Elveţia, în orăşelul La Chaux de Fonds din Munţii Jura, la 5 km de graniţa cu Franţa, la 6 octombrie 1887, Charles Edouard Jeanneret-Gris a fost atras încă de mic de artele vizuale pe care le-a studiat în oraşul natal. Pleacă la Paris în 1907, unde îşi face ucenicia în biroul lui Auguste Perret, unul dintre pionierii utilizării betonului armat din lume, iar între anii 1910-1911 îl găsim la Berlin, la biroul arhitectului Peter Behrens. Aici se întîlneşte cu doi tineri arhitecţi (pe vremea aceea), Ludwig Mies van der Rohe şi Walter Gropius, care peste ani vor deveni faimoşi şi alături de Le Corbusier vor pune bazele arhitecturii moderne. De altfel, îi vom prezenta în materialele viitoare, Walter Gropius nefiind altul decît părintele Bauhaus, stil arhitectural care a dominat secolul trecut, foarte actual şi azi.

Primii ani de activitate

După ce în 1915 vizitează Grecia şi Turcia, în timpul primului război mondial se retrage în Elveţia, unde predă la facultatea la care fusese student şi aprofundează acumulările deja făcute. Din această perioadă datează proiectul “Casa Dom-ino”, care începe să contureze viziunea sa despre arhitectură. Vila era construită pe un minim de stîlpi din beton, cu planul nivelurilor deschis (fără pereţi de susţinere), iar accesul la etaje se făcea pe o scară exterioară, neexistînd nici un fel de îngrădire în configurarea camerelor (fără casa scărilor şi pereţi de susţinere).

După război se duce la Paris, unde, sub influenţa prietenului său, pictorul Amedee Ozenfant, un cubist deziluzionat, se dedică picturii pînă prin anii 1923, perioadă în care nu construieşte nimic, dar pune bazele unei reviste, Spiritul Nou, aici publicîndu-şi ulterior teoriile sale despre arhitectură.

Proiecte majore

După ce o perioadă proiectează vile şi blocuri, Le Corbusier este interesat de studii de macroarhitectură, studii despre construcţia unui întreg oraş. Primul proiect, intitulat “Oraşul contemporan”, este pentru un oraş de 3 milioane de locuitori.

Centrul este ocupat de un grup de zgîrie-nori în formă de cruce în rame de oţel şi cu pereţi uriaşi de sticlă, care adăpostesc birouri şi locuinţe pentru cei bogaţi, fiecare aşezat în zone verzi rectangulare. În mijlocul acestora se afla un mare centru de transport, cu autostrăzi pe mai multe niveluri, iar la ultimul nivel un aeroport. Nu prea avea noţiuni despre aterizare în mijlocul zgîrie-norilor. Le Corbusier separă căile de acces pietonale de cele pentru automobile, fiind adeptul necondiţionat al maşinii ca mijloc de transport.

Muncitorii locuiau la periferie, în blocuri zigzagate. Următorul proiect, “Oraşul radiant”, este construit cam pe aceleaşi principii, numai că blocurile nu mai sînt construite pe criterii sociale, ci pe cel al numărului de membri de familie.

Principii de bază

Le Corbusier a expus cele cinci principii de bază ale operei sale în diverse articole din Spiritul Nou. Primul principiu este cel al mutării fundaţiei din sol către stîlpi de beton armat. Al doilea şi al treilea principiu derivă din primul: camere configurate la dorinţă şi faţade libere, prin lipsa pereţilor portanţi. Al patrulea principiu presupune existenţa unei bande cît mai largi de ferestre către curtea înconjurătoare. În fine, grădina de pe acoperiş compensează spaţiul verde înlocuit de clădire. Aceste principii se regăsesc în toate clădirile proiectate de el.

Dispariţia lui Le Corbusier a avut un impact enorm asupra lumii culturale şi politice. Preşedintele de atunci al SUA, Lyndon Johnson, a spus că “influenţa sa este universală, a fost unul dintre artiştii care au influenţat istoria mondială”. Pînă şi Uniunea Sovietică a recunoscut că “arhitectura modernă a pierdut unul dintre marii ei maeştri”. Televiziunea niponă a transmis simultan cu ceremonia funerară imagini din Muzeul din Tokyo, fapt unic la acea vreme. Salvator Dali, unul dintre cei mai aprigi duşmani artistici ai săi, i-a recunoscut importanţa, trimiţînd un omagiu floral. Slujba funerară s-a ţinut în curtea Palatului Luvru, sub auspiciile ministrului francez al Culturii, Andre Malraux.