Moartea spaţiului public

Poate cel mai trist deces înregistrat în societatea românescă, în aspiraţiile ei justificate către democraţie este moartea spaţiului public. Moartea acelui spaţiu care ne aparţine tuturor, în care libertatea ar trebui să se manifeste în deplin respect faţă de proprietatea comună. Nu mai vorbim aici de "bunurile întregului popor", adică ale tuturor şi ale nimănui în acelaşi timp.

Poate cel mai trist deces înregistrat în societatea românescă, în aspiraţiile ei justificate către democraţie este moartea spaţiului public. Moartea acelui spaţiu care ne aparţine tuturor, în care libertatea ar trebui să se manifeste în deplin respect faţă de proprietatea comună. Nu mai vorbim aici de "bunurile întregului popor", adică ale tuturor şi ale nimănui în acelaşi timp. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, pe vremea când eram intoxicaţi cu acestă sintagmă, ni se inocula şi doza de frică necesară, capabilă să… păzească pepenii. Azi, înainte de a învăţa să respectăm cu adevărat, în spirit şi în lege, proprietatea privată am deprins aproape fără efort dispreţul pentru proprietatea publică. Mi-a trecut peste cap noianul de vorbe scrise şi rostite pe acest subiect, începând cu legislaţie defectă sau inexistentă, trecând prin instituţii abilitate ineficiente şi sfârşind cu lipsa unei educaţii elementare la nivel de mase. Cuvintele, nici dacă sunt publicate în jurnale prestigioase, nici dacă sunt spuse pe frecvenţe de radio sau pe posturi tv, nici dacă sunt înşiruite în ediţii ale Monitorului Oficial nu pot face curăţenie. Nu pot apăra spaţiul public de prăduitori sau de violatori. Nu pot proteja iarba, trotuarul, piaţa, aleea. Cuvintele se uită, se volatilizează, se estompează.

Eu vreau, din toată fiinţa mea, să trăiesc într-o ţară, într-un oraş sau un sat ale acelei ţări, în care dacă un nesimţit aruncă pe stradă mucul de ţigară sau sticla de apă goală să fie imediat şi vehement repudiat de cei care i-au observat gestul. Măcar atât putem face fiecare dintre noi, fără efort şi fără remuneraţie. Doar cu bun simţ…